Președintele în funcție al unei țări membre UE și NATO își cheamă electoratul la urne cu un mesaj nazistoid și comunistoid deopotrivă: “Pentru prima dată în ultimii 30 de ani, o Românie fără PSD.”
Pentru cine și-a deschis zmartu mai tîrziu, naziștii și comuniștii au fost niște oameni răi, care au omorît milioane ca să rămînă singuri la putere pe vecie. Naziștii și comuniștii erau foarte convinși că unica soluție e partidul (lor) unic, motiv pentru care oricare altă opțiune era necorespunzătoare. Opozanții era disprețuiți pentru că erau corupți și, deci, mergeau la pușcărie. În primă fază, mergeau la pușcărie chiar și dacă nu deschideau gura, în faza ulterioară, mai blîndă, doar dacă deschideau gura.
Mi-am rupt vreo două perechi de blugi pe bordurile din Piața Universității anului 1990. Am urlat contra lui Iliescu&friends pînă la răgușeală. Și în 13-15 iunie am fost pe străzi. Sînt martor direct. N-am luat bătaie nici de la organe, nici de la mineri. Eu am avut noroc. Însă cel mai bun prieten, cu care am fost în stradă tot timpul, a fost ridicat de poliție din clasă, din fața propriilor elevi, și dus pentru interogatoriu la organe. Căci fusese filmat pe străzi în 13 iunie. Da, fusese pe stradă în 13 iunie. Am fost împreună tot timpul și am plecat spre casele noastre exact în momentul în care “parașuștii” lui Cico Dumitrescu coborau din camioane pentru a încercui etanș Piața Universității. Am trecut printre ei în Piața Rosetti. Și am scăpat.
Fac presă neîntrerupt, cu salariu, din toamna lui 1990. Fără salariu, mi-am văzut prima oară semnătura tipărită în “Dreptatea” sub o relatare de rutină despre unul dintre protestele primei jumătăți a aceluiași an (eram înscris la țărăniști din ianuarie ’90) N-am fost, deci, vreun admirator al PSD. Niciodată. Dimpotrivă.
Disprețuiesc ceea ce unii numesc presă militantă (nimic altceva decît propagandă, cu mai multă sau mai puțină vaselină). Cînd se astepta așa ceva de la mine, am refuzat ca un catîr împușcabil să fac “presă” “anti-“. La un moment dat am auzit prin preajmă, semiurlat-normativ, că “a fi antipesede e o datorie”. O fi. Nu a mea.
De ce? Pentru că eu am văzut în detaliu și am și priceput suficient de bine cum arată o societate “anti”. O societate condusă pe aceste criterii, organizată pornind de la teza rolului conducător al unui singur partid anti-celelate. La începutul anilor ’90 l-am urît sincer pe Iliescu pentru demonetizarea prin fetișizare a pluripartidismului prin construirea a tot soiul de debarale-anexă ale partidului pe care îl conducea. Iliescu nu era prost. Se prinsese repede că un lider politic performant își construiește/controlează inclusiv opoziția. Doar că ăsta nu e chiar cel mai sănătos și mai democratic lucru cu putință.
Bat cîmpii confesiv ca să clarific celor care nu mă cunosc (și care o țin langa cu asta) că n-am fost, nu sînt și cu atît mai puțin probabil să fiu în viitor vreun simpatizant PSD. Nu sînt, însă, nici “anti-“. Nu-mi permit așa ceva din considerente logice, științifice, etice și profesionale. Remarc, eventual pozitiv, ce e de remarcat, critic ce e de criticat. Atît. Căci mult mai important decît a fi “anti-” e să fii pro-adevăr, iar, în materie de organizare societală, cel mai important e să fi pro-democrație.
Democrația veritabilă nu e niciodată “anti-“. Nu e exclusivistă, ci pluralistă. Nu interzice, nu elimină, nu blochează, nu oprește, ci acomodează interese divergente. Doar autoritarismul are și impune o rețetă unică. Fiindcă e prost. Foarte prost. Nu poate cu mai multe. Nu le are cu multitaschingu. Alea e grele. Nu știe el cu d-alea. La d-alea se necesită neuroni activi, empatie, resposabilitate, inclusiv în funcție, dar mai ales se necesită capacitatea elementară de a pricepe pe ce lume te afli. Adică, să conții discernămînt, iar acesta să fie și funcțional, și operațional.
Din funcția de președinte al unei țări, cu atît mai mult al unei țări membre NATO și UE, doar dacă n-ai discernămînt poți angaja epurări politice – inclusiv fizice? – care să elimine opțiunea cîtorva milioane de concetățeni cărora astfel refuzi să le fii președinte, deși te-au angajat și te plătesc luxos pentru asta, iar singura ta oferta concretă pentru acești paria necorespunzători este evacuarea, anihilarea, desființarea formațiunii care cred ei că le reprezintă interesele. Iar această cronică lipsă de discernămînt cu mare apetit antidemocratic e contaminantă. Interzicearea PSD se cere, de altfel, în stradă din februarie 2017. Acea stradă pe care a descins din Mercedesul blindat de serviciu în fîș roșu protestatarul antiguvernamental Klaus Werner Iohannis.
Nu știu ce învîrtea numitul Klaus Werner Iohannis pe vremea cînd o parte a generației mele își tocea blugii pe bordurile din Piața Universității. Probabil începuse operațiunea de pritocire cu pic, radieră și alte cerneluri bișnițărești a actelor false cu care a dobîndit două din cele șase case la cîte ajunsese în momentul de grație intelectuală cunoscut sub porecla “Ghinion”. Însă știu de ce în 1990 urlam eu ca apucatul contra lui Ion Iliescu în Piața Universității: pentru că Iliescu mințise cu seninătate că nu candidează. Dar, mai ales, pentru ca nu cumva să se ajungă din nou la momentul în care cine știe ce alt cîștigător gîngav (tocmai ce împușcaserăm unul) al unui concurs politic de împrejurări să decidă el care sînt cetățenii corespunzători, deci ale căror interese merită reprezentate, și care sînt necorespunzătorii pe care proiectele de viitor ale țării lor nu-i conțin.
P.S: În Piata Universității veneau și vorbeau inclusiv foștii deținuți politic. Nu sînt foarte convins că acest fapt era apreciat prea mult de unul dintre starurile mai recentelor demonstrații, cele din Piața Victoriei, anume anticomunismul Augustin Lazăr.
Autor: Sorin Faur
Sursa: Sorin Faur Facebook