Sub comuniști, România ajunsese un vraf de găoci. Aveam fiecare găoacea lui, care mai improvizată, care mai rezistentă. Ne culcușam fiecare cum puteam în ea, pitiți acolo de sila tumultului social și politic posac, repetitiv, tălîmb, impus de un regim prost, în sensul foarte rudimentar al termenului.
Găoacea era tapetată ba cu cărți, ba cu muzică, ba cu ambele, ba cu fotbal, ba cu rebus și alcool prost dacă n-aveai rude la țară, cu teatru și cu cîte un eveniment (tot mai rar) cinematografic, ba cu cîte un concediu de două săptămîni la mare pe bilete prin sindicat. Pentru mulți, și cu biserică. Plus, constantă, cu multă cîrteală contra cîrmuirii.
În ultimii zece ani ai lui Ceaușescu, găoacea se pavoaza și cu succesele individuale ale tot mai rafinatului și umilitorului proces de procurare a hranei. Te bucurai sincer că ai prins cînd au băgat pui. Sau unt. Erai vesel că ți-a dat bere fără sticle la schimb. Aduseseră și apă minerală, dar n-ai mai stat. Că ți-ai găsit blugi la bișnițari. Geaca era prea scumpă. Că au fost țigări chinezești. Că o știi pe-o doamnă cumsecade care a putut să-ți dea o dată chiar un cartuș întreg.
Pricăjite bucurii de război la vreme de pace năucă.
Înjurai în găoace. Uneori bombăneai și la un șpriț cu lume de față. Dacă era mai consolidat, sperai după aia că n-ai zis “de ăștia” așa de rău ca să te cheme. Și de regulă scăpai. Nu te chemau dacă n-aveai prin preajmă mîncători sau mîncătoare de căcat mult prea bucuroși de beneficii ca vai de lume dacă ciripeau. Ciripeau fie la ăia de la partid, fie la securistul locului. Care erau și ei blazați rău în ultimii ani. Deveneau scîrbe doar cînd aveau chef. Sau misiune. Și nu mai prea aveau. Mai ales chef nu mai aveau. Misiune, nici atît. Că erau siguri că se consolidaseu.
Supraviețuiam. În găoace. Cu certitudinea de croazieră că nu poate continua la fel prea multă vreme. Difuză, nearticulată, nestructurată, știam toți că singur există undeva, acolo, departe, dar oricînd la îndemînă, o soluție, neștiută, dar mai bună.
Stop.
Avem acum, măcar fantasmatică, o soluție mai bună? Avem azi cel puțin dispoziția interioară, dacă nu perspectiva concretă pentru o soluție mai bună?
Dacă nu, ne reapucăm de ridicat culcușuri găocești. Ok. Însă imensa problemă e că azi ne lipsește, fatal, motivul principal de eclozare: dușmanul comun. Autenticul, nu niște prăpădenii artizanate din cîrpe ușurele.
Dar e foarte bine c-avem la îndemînă valorile care ne unesc. Care? Cum care? Alea europene, bă!
Autor: Sorin Faur
Sursa: Sorin Faur Facebook