Rămâne foarte puțin spațiu de manevră pentru redactarea unor istorii ale ungurilor, bulgarilor, sârbilor sau ucrainenilor dintr-un punct de vedere românesc. Să nu mai vorbim despre o istorie a grecilor, rușilor, turcilor, austriecilor, polonezilor sau germanilor.
Acum să vă spun despre viziunea mea asupra istoriei ungurilor.
Ungurii sunt foederati ai imperiului care au reușit să evite asimilarea și au devenit asimilatori mulțumită unei permanente pendulări între imperii. Aceasta este poziția fundamentală a ungurilor în istoria Europei, rămasă neschimbată până în ziua de azi.
Migratorii războinici din perioada de sfârșit a Imperiului Roman nu voiau să cucerească acest imperiu, doreau să facă parte din el. Și își asigurau intrarea cu sabia; tehnica imperiului a fost cea de acordare a statutului de foederati – aliați care în schimbul unor stipendii bănești erau colonizați în regiunile de frontieră cu misiunea de a respinge următorul val de migratori războinici. Unii își îndeplineau mai bine misiunea, alții mai prost; dacă următorii migratori erau victorioși deveneau ei foederati. Imperiul Bizantin a dus mai departe această tehnică: unii dintre migratori erau asimilați total (bulgarii), alții doar cultural (slavii), mulți veneau ca să plece și să dispară (avari, huni, goți, uzi, cumani).
Ungurii au fost mai norocoși: au ajuns în Europa la sfârșitul marilor migrații și s-au stabilit într-o zonă egal depărtată de centrele majore de influență (Bizanț, Roma, Imperiul German) – câmpia Panoniei. Perioada de început a istoriei ungurilor a fost o pendulare între Bizanț și Roma catolică – urmele sinusoidalei pro-bizantine au fost scoase cu bună știință din reflectările acestei perioade, însă pot fi identificate. Asta a fost prima parte a istoriei ungurilor, cea a regilor arpadieni, încheiată în momentul în care ducatul Bavariei și-a stabilit influența asupra regatului ungar (se vorbește destul de puțin despre influența germană în clădirea mărcii foederate a Ungariei). În esență regatul ungar a eșuat în principala misiune acordată – păzirea graniței de est a lumii occidentale: ungurii au fost spulberați de invazia tătară.
Chiar și sub influența dinastiilor regale germanice regatul ungar a eșuat: a dispărut sub loviturile Imperiului Otoman (în esență o continuare a Imperiului Bizantin, cu componenta etnică și religioasă modificată fundamental). Regatul ungar a fost cucerit în totalitate, elita politică maghiară și-a găsit refugiul în Transilvania unde a continuat pendularea între Imperiul Habsburgic (noua forță germanică din regiune) și Imperiul Otoman. Elita ungară a încheiat numeroase alianțe cu turcii împotriva austriecilor și cu austriecii împotriva turcilor între secolele XVII-XVIII până la cucerirea definitivă a Ungariei și Transilvaniei de către austrieci (războiul curuților din secolul al XVIII lea este în esență un război al maghiarilor pro-turci împotriva austriecilor).
În secolul al XIX-lea ungurii și-au reinventat tradiția istorică și au încercat să iasă de sub influența austriacă (revoluția ungară de la 1848 este în esență un război anti-austriac). Au fost potoliți prin crearea dublei monarhii care le dădea oarecum mână liberă în anumite chestiuni. Apoi au încercat să meargă pe mâna Uniunii Sovietice la încheierea Primului Război Mondial, în interbelic s-au apropiat de Germania nazistă pentru ca mai apoi să se afirme loiali Uniunii Sovietice, să se răscoale împotriva Moscovei și să caute sprijinul noului Occident. Acum Ungaria lui Viktor Orban se află în plină mișcare de pendulare spre Moscova.
Un popor de foederati instabili ai Imperiului, aflați în căutarea unui stăpân mai puternic care să le confirme privilegiile. Extrem de predictibili în ansamblu dacă le urmărești cu atenție originile și desfășurarea istorică.
Autor: George Damian
Sursa: Kishinov.eu