În România a descoperit corupția românească, cheltuirea aberantă a banului public, gestionarea falimentară a localității în care s-a stabilit. Fără întârziere a lansat un proiect de acțiune inedit împotriva corupției autorităților locale, o mișcare de boicot fiscal, de împotrivire față de plata în bani a taxelor, propunând achitarea contribuției față de bugetul local prin muncă. Chestiunea a devenit temă de dezbatere la nivel național, are vreo zece procese pe rol dar nu renunță, nu tace, nu o lasă baltă. Sistemul nu o sperie, crede cu tărie că se poate lupta cu legea în mână.
Simona a plecat din țară cu familia la vârsta de 7 ani, tatăl ei obținând azil politic în Franța. Provine dintr-o familie de vârf a vechii Românii, personaje cu realizări impresionante și cu o viață fabuloasă. Nu vrea decât să facă ordine în Țara clădită de bunicii și străbunicii ei. Toți ai mei au fost oameni ai pământului, iar cumva printr-o întâmplare care trebuie să aibă un sens, mă întorc acum pe urmele bunicilor și străbunicilor, ne spune Simona Niculescu.
Străbunicul Ioan NICULESCU era podgorean din localitatea Urlați, proprietar a trei dealuri cu podgorii. Bunicii au avut un destin aparte. Unul dintre aceștia, Dumitru DUMITRIU, născut prin 1890 în Argeș, a inventat fotografia din avion. „Fotomitraliera” a fost numele invenției, brevetul a fost depus prin anii 1935. Toate țările au plătit României drepturi pentru orice poză făcută de sus până prin anii 70, când s-a inventat fotografia numerică. Detaliile se află la muzeul tehnic „Leonida”. Familia nu a mai încasat drepturile sale după naționalizarea făcută de comuniști.
Aparatele foto ce urmau să fie montate pe avioane erau fabricate pe domeniul bunicului din Băneasa, locația actualei fabrici „Electronica”. Pe frontonul vilei familiei noastre care se află și acum acolo, se află litera „V” după numele primului copil, mama mea Vinicia. Urmare a proceselor de retrocedare, nu ni s-a retrocedat domeniul inițial, fabrica Electronica fiind „de interes național”, ni s-a reconstituit proprietatea undeva pe câmp, în Voluntari. În schimb, acest teren a intrat în proprietatea domnului Becali, noi rămânând proprietari doar asupra pereților vilei, cât timp rămâne în picioare.
Un alt bunic Gheorghe NICULESCU, a fost ziarist la ziarul „Universul”, liberal, proprietar al unei vile în Dorobanți, vis a vis de statuia Lupoaicei, construită de antreprenorul Ilie NICULESCU fratele lui, care a construit multe vile în aceeași zonă. Această proprietate a fost redobândită cu mult greu, după nenumărate procese. Pentru rezistența abuzivă și refuzul de a ne pune în posesie, Sorin Oprescu mi-a plătit din banii publici 35.000 de euro în a doua zi de Crăciun, pe o somație personală, fără executor judecătoresc. Am fost informată că președenția a deschis dosar penal domnului Oprescu pentru aceeași rezistență abuzivă. Urmare a unei plângeri adresate Curții de Conturi pentru faptul că 35.000 de euro au fost plătiți din banii publici, am primit confirmarea că această instituție l-a trimis pe Oprescu în judecată.
Unchiul meu Henri LAMBERT, căsătorit cu mătușa mea Lucia NICULESCU, a fost consul al Belgiei la București. Ulterior a fost delegat în China în calitate de antreprenor șef pentru construcția rețelei imperiale a căilor ferate, pentru toată țara. După invazia comunistă au plecat în Japonia, iar ulterior au revenit în Franța liberă la Nisa. Tichetele de raționalizare ale familiei Lambert au fost donate sărmanilor, pe toată durata șederii lor acolo. După sfârșitul războiului s-au întors în Belgia la Bruxelles. Ca moștenire de familie unchiul meu Henri mi-a lăsat un manuscris despre sistemul său filozofic, pe care sper să-l pot traduce și edita în curând. La vârsta de 94 de ani, Lucie a revenit alături de mine în România, i-au dat lacrimile la frontieră.
Un alt unchi senzațional a fost Igor BOGATSCHI, militar ce făcea parte din garda personală a Țarului Nicolai al Rusiei. Deși avea nume rusificat era basarabean român curat, cu întinse proprietăți lângă Chișinău, pe care sper să le pot recupera când va veni Unirea, adică foarte curând sper eu.
Despe tatăl meu Nicolae NICULESCU am o mulțime de amintiri dureroase. Toată viața s-a chinuit din pricina rinichilor, distruși în urma bătailor încasate în beciurile Securității bolșevice. Și acum îmi aduc aminte cu durere de fața tumefiată a tatălui meu, lovit cu bocancii în față de către organele de securitate pentru a-i scoate liberalismul din cap. Îmi mai amintesc cum tata m-a dus de mână la ambasada americană de la Paris, unde am văzut un film realizat de organele de informație americane, în care apărea tatăl meu fugărit, și în care trăgeau cu gloanțe agenți ruși. Am rămas șocată. Îmi aduc aminte că am fost întrebată dacă doresc să merg în America sau în Franța. Cu cei opt ani ai mei, am preferat Franța și astfel am devenit cetățean francez.
La vârsta de 14 ani am ales viața militară, m-am înscris la Lycée Militaire d’Autun. După o perioadă de aventuri interesante de cătănie, de la calea armelor am ales să mă îndrept către calea Domnului. Astfel am ajuns la școala de măicuțe Saint-Michel, poate nu întâmplător Arhanghelul Mihail mi-a luminat calea. M-au inspirat lecturile din copilărie, Étienne de la Boetie. Arderea scrierilor sale în fața Parlamentului din Paris, primul autodafe după o lungă perioadă, m-a convins că a arăta calea nu poate fi niciodată greșit.
În studiile mele ulterioare am ajuns la scrierile lui Jose Antonio Primo de Rivera, cel care dincolo de jertfă sa fizică, a știut să definească patriotismul și naționalismul prin prisma dreptului. Mai mult a enunțat, în perfect acord cu cele simțite de mine că : „nu sunt decât două modalităţi serioase de a trăi: modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund, deoarece nu există religie să nu fie militantă, cum nu există armă care să nu fie animată de sentimentul religios”.
În deplasările mele, am cunoscut bătrâni deținuți politici de la care am aflat grozăviile petrecute în țară, torturile românilor în închisorile comuniste, experimentul de la Pitești care și acum mă doare, și am aflat de poeziile închisorilor. Așa am ajuns la Radu Gyr, am și cântat unele poezii ale lui Radu Gyr. Drept care, la 20 ani, aflând că a căzut regimul comunist, așa cum inocent credeam, am ajuns în țară. Am fost cutremurată de petele de sânge care nu apucaseră să fie șterse din Arhitectură dar și de energia și forța de lupă a generației tinere românești. Veneam dintr-o țară care fusese deja pusă pe butuci de către regimul socialisto-comunist Mitterrand, în care francezii nu mai zâmbeau. Acum, după aproape un sfert de secol, românii au ajuns după opinia mea, la fel de terni și triști precum francezii.
M-am stabilit în România cu speranța că mă voi întoarce acasă pe urmele bunicului meu Gheorghe și străbunicului meu Ioan. Am găsit, după îndelungi căutări, un loc minunat în vârf de deal numit după cadastru „Punctul Acasă”. Cum nu este nimic întâmplător, acesta se află la câțiva kilometri de locul de naștere al bunicului matern.
Am constatat că totul merge anapoda, că un milițian comunist, secretar al primăriei de mai bine de 20 de ani conduce de facto destinele vecinilor mei din acest loc minunat. Am mai constatat că întoarcerea acasă este mult mai dificilă decât am crezut, deoarece „Acasă” este ocupat de străini. Străini de acest neam, străini de noi, dușmani ai acestei țări. Mai departe, am declarat război, după puterile și posibilitățile mele, am scris „Manifestul de la Băiculești”. Și de aici a început totul.”
Autor: George Roncea