Nils Minkmar
Pe 16 mai 2010 Angela Merkel a ţinut un discurs la Congresul naţional al Confederaţiei Sindicatelor germane la Berlin. Nu este nimic senzaţional, cancelarul vorbeşte mult. Dar sfârşitul discursului ei este un bun exemplu pentru nefericita comunicare în care s-a băgat pe ea însăşi şi întreaga ţară. Ea vorbeşte astfel în faţa sindicatelor despre 1001 de puncte, ca de obicei foarte respectuos şi cu ambiţii pedagogice, sfârşeşte cu întrebarea controversată a ieşirii la pensie la 67 de ani şi apoi vine cu o frază tipică : “Sunt aici pentru a vorbi cu Dvs. sincer despre circumstanţe”.
Ea vrea să spună: Cu mine nu există înflorituri. Greşeala ei este că ar trebui să existe altcineva care să vorbească cu sindicatele. Dar în sistemul Merkel este din nou numai Merkel însăşi. Fraza ei “Doar sunt aici” are o urmare neexprimată în cuvinte: “Ce vreţi mai mult?”. Aşa face ea astăzi şi în calitate de cea mai puternică femeie a Europei.
În acelaşi timp, cancelarul absolvă un program ambiţios din punct de vedere istoric. Aşa cum spun unii că se duc să facă cafea proaspătă, ea anunţă că va reglementa pieţele financiare, că va da Europei o nouă formă de stat, că va salva clima şi că va asigura sustenabil prosperitatea germană, europeană şi vestică. Iar în acelaşi timp cercul celor cu care va face asta devine tot mai mic. Mai precis, această echipă nu este formată decât din ea însăşi.
Un cerc restrâns insuficient
Mulţi jurnalişti relatează despre cât de redutabilă poate să fie ea “în cercul restrâns”. Dar dacă vrem să reformăm Europa, atunci nu mai este suficient un cerc restrâns. Acesta este fatal atunci pentru că rezultatul este o politică opacă de cabinet, care a înflorit în vremea absolutismului luminat: bărbaţi şi femei de rang înalt din întreaga Europă se gândesc la ceva în spatele uşilor închise şi se pun de acord.
Dar această perioadă a fost urmată nu fără motiv de epoca statelor-naţiune: Principii şi experţii lor nobili intraseră într-un faliment fatal şi primeau bani doar prin împărţirea datoriilor pe umerii supuşii lor. Cuvântul cetăţean a căpătat atunci pentru pieţele financiare de la vremea respectivă un sens clar: aceştia, cetăţenii, garantează pentru toate aceste mici principate.
Cancelarul reduce fundamentul politic tocmai în criză la propria sa persoană. La un moment dat însă strategia “Doar sunt aici” nu mai funcţionează, mai ales atunci când ea nici nu este acolo. Merkel n-a făcut niciun turneu prin capitalele sud-europene pentru a explica poziţia germană. Deşi ar fi putut să zică: Ce vă foloseşte vouă, prieteni, dacă banii de ajutoare se scurg în aceleaşi canale ca în toate deceniile? Dacă numai sectorul imobiliar, financiar şi fotbalul rămân branşele potente?
Cei mai în vârstă pot să-şi imagineze ce ar fi făcut [fostul ministru de externe] Hans-Dietrich Genscher în locul ei: El şi-ar fi mutat domicliul temporar la Atena, s-ar fi împrietenit bine cu omologul său grec, iar apoi ar fi făcut la fel la Roma, Madrid, Lisabona şi iar la Atena – şi asta doar în prima săptămână de criză.
Ţara model pentru public diplomacy sunt Statele Unite. O ţară care îi trimite în situaţii de criză pe Bill Clinton şi Bush Senior, mai ales când au în bagaje spitale sau centrale, nu poate fi atât de antipatică. Acestea costă milioane, dar totuşi mai puţin ca sutele de miliarde pe care contribuabilul german deja le-a garantat.
Lecţii tipice
Dar cui i se dau aceste ajutoare şi pentru ce? Acest guvern nu explică asta, iar parlamentarii abia pricep. O singură femeie se descurcă şi înţelege: “Poţi să te prefaci că ar fi uşor, dar în cazul meu nu e aşa. M-am ocupat foarte intensiv de asta!”, a dat ea lecţii în stilul tipic unui parlamentar.
După ani de criză persistentă, limitele acestei metode devin palpabile. Nu există nicio strategie de combatere a crizei de comunicare, ceea ce înseamnă că nu există nicio strategie politică. Ar trebui identificate şi abordate mai întâi acele straturi sociale din Europa care sunt interesate de integrarea politică, de creşterea economică şi de progresul tehnic, de exemplu clasele de mijloc educate.
În jurul Mediteranei, părinţii văd cum copii lor talentaţi şi harnici ajung şomeri. Aceşti părinţi sunt aliaţii logici ai unei politici de reforme europene, dar cine vorbeşte cu ei? Până acum este valabil dictonul: cu cât criza este mai răspândită, cu atât mai restrâns va fi grupul celor care lucrează la soluţiile anti-criză. Asta ne aminteşte de Uniunea Sovietică la final.
Dar acolo societatea civilă era slabă. Aici nu este. Europenii sunt în stare. Experţi ai Boston Consulting Group – nu stângişti – au calculat că numai o taxă de 20% în medie asupra veniturilor private europene ar deschide un drum de ieşire din criză.
Este neclar dacă finanţarea băncilor prin banii contribuabililor va rămâne fără proteste. Foarte curând o să trăim şi o să muncim cu totul altfel. Putem să ne pregătim pentru asta. Merkel trebuie însă să spună asta. “Ce mai vreţi?”Asta.
sursa: presseurop.eu