Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată și, atribuindu-i adjectivul, care ni se pare superlativ, „europeană”, este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că, de fapt, nu înțelegem cât de departe de adevăr suntem. Până și noțiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieții. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistență incoloră, în care nu simțim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulțumirea, speranța. Pentru noi, toate acestea nu mai există. Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumusețea lumii, de conștiința continuității noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care își cântă sonoritățile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârșit. Luciditate ar trebui să însemne conștiința sfințeniei care încă mai există printre noi. A sfințeniei adevărate, nu a pozelor hollywood-iene cu care încearcă unii și alții să ne convingă că sunt sfinți.
Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate se întreabă unde s-a dus viața cu culorile, bucuriile, îndoielile și nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie și de aroganță sau afirmații care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligență și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu frații noștri. Ne lipsește convingerea că suntem frați cu ceilalți, frați întru Domnul. Suntem obişnuiţi cu ironii la adresa naivilor care nu practică fel de fel de tehnici exotice sau credinţe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băştinaşi le-au uitat şi ei. Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze, moluşte… Se poartă altceva, vă rog să vă „încadraţi” în actualitate, pentru a nu fi consideraţi demodaţi, săraci cu duhul, suflete simple…
Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său. Libertatea este înţeleasă ca un dezmăţ în care totul este permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern a lui lui Dante ceea ce urmează dincolo de porţi. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuţi, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus!
Tolstoi istorisește despre un om foarte bogat, care avea tot ce-şi poate dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorinţă, bogății uriașe… Și iată că, apropiindu-i-se ziua morţii, bogătaşul dorea să nu le piardă, să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea că poate ar putea să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viaţa atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Nu ştii că în rai nu poţi plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?”. Şi bogătaşul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic.
Mă fascina gândul că Moșul știe că exist
Da, copiii trăiau și ei într-o lume de miracole. Înțelegem oare noi, astăzi cât de important e să ai conștiința prezenței miracolelor? Faptul că le avem pe toate alături și printre noi? Că un sfânt blajin ne iubește și ne privește cu ochi mângâietori? Nu aveam computere, nu jucam cu ele scenarii de groază, care de care mai amenințătoare, învățând că la fiecare colț pândește câte un dușman pe care trebuie să-l lichidăm. Lumea copilăriei era alta. Așteptam noaptea sfântului Nicolae cu emoții. „Oare vine?” sau poate nu? Ne propuneam să-l pândim ca să-l vedem venind. Nu-l vedeam niciodată. Pe unde a venit? întrebam. Pe ușă? Pe fereastră? Aveam grijă: „Ați lăsat ușa deschisă? Are pe unde veni?”Tata zâmbea. „Știe el cum să vină, n-ai grijă, doar vine la atâția copii!” „Poate să treacă pe la toți într-o singură noapte?” întrebam. Da, putea, era noaptea miracolelor, înțelegeam foarte bine. Și știa anume ce își dorea fiecare copil. „Cum de ține minte ce-mi doresc, ce–și dorește fiecare copil?” întrebam. „Păi dacă-i sfânt?” răspundea tata. Da, ăsta era răspunsul. Moșul nostru Nicolae era sfânt și știa unde ne găsește și ce ne dorim... Dimineața dădeam fuga la fereastra unde așteptau ghetuțele noastre pe care le lustruisem cu sârg în ajun și da, miracolul se înfăptuise. Până și dimineața arăta altfel decât alte dimineți. Era strălucitoare și lumina ei era altfel decât în alte dimineți! În ghetuțe se afla tocmai ce voisem noi, o carte sau niște culori sau mai știu eu ce… Mă bucuram de dar, dar mai ales mă fascina gândul că Moșul știe că exist, că știe că în acea locuință, la acea adresă, este o fetiță, eu, anume eu, care și-a dorit acuarele și i le-a adus. Moșul știe! Nu e un miracol? Se poate un sfânt mai mare? Priveam la icoană și Sfântul Nicolae îmi zâmbea complice: „Da, vezi, am știut eu ce-ți dorești. Să fii cuminte, să fii bună cu ceilalți, să-i iubești și să-i asculți..”
Ajunul zilei de 6 Decembrie, ce noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre! Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moşul intrând în odaie şi făcându-şi de lucru la ghetuţele noastre care aşteptau, emoţionate şi ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe uşă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin şi iubitor? Da şi asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoţie. Fără să mai aşteptăm să ne trimită mama, ne curăţam cu sârg încălţările, dând dovadă de o neobişnuită iniţiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăţ ghetele!” Mama zâmbea şi aproba, fără alte comentarii. Ştia ea ce ştia… Asta era lumea noastră, lumea miracolelor, lumea în care la fiecare pas priveai printr-un alt fel de transparență, într-o altă realitate, care nu ți se arăta zilnic, dar știai că există. Poate că dintre toate marile sărbători aceasta este cea a miracolului dăruit copilului. Sărbătoarea care însemna numai daruri, ci strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existenţa concretă, persoana fiecăruia, diferită de toţi ceilalţi.
Mai târziu înțelegeai altfel acest „altfel de realitate”, înțelegeai că ea există dincolo de ceea ce poți explica rațional. Că există o altă raționalitate, care îți arată că lumea trebuie înțeleasă mult mai larg, decât în micile noastre întâmplări cotidiene, decât în trufia noastră de a crede că totul se poate explica prin noțiunile noastre de aici, de pe pământ. Înțelegeai că universul e altul, bogat și cuprinzător, că lumea e mult mai complexă, dincolo de ceea ce credem noi că este. Că există acea patrie spirituală, în care umanitatea are o altă poartă de intrare, largă, complectă, strălucitoare în complexitatea ei infinită.
Și am înțeles că, instinctiv, şi în copilărie aveam nevoia de certitudine, pe care o simţim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, această eroare tragică a unei pseudo-existenţe. A fi tu însuţi, unic, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în faţa Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul.
Iată de ce, El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântaţi, pe Sfântul Nicolae şi pe alţi sfinţi, pentru noi, dăruindu-ne certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubeşte, aşteptând să ne străduim a dobândi prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viaţa cea veşnică, cea nepieritoare, în strălucirea Tronului Dumnezeiesc.
Martin Walser, marele scriitor german, pe care l-am mai citat, spunea: „Credinţa face lumea mai frumoasă decât este în realitate. Cel care crede prelungeşte frumuseţea. Ca să trăim trebuie să credem”. Aș adăuga: credința ne dăruiește ceritudinea miracolului. Din nefericire, lumea noastră nu mai are nevoie de frumusețe, nici de miracole.Frumusețea nu aduce bucurie decât dacă devine o sursă de profituri, de bani, de putere. Și atunci nu mai este frumusețe… Iată ce nu înțelege lumea actuală. Gonim de la noi frumusețea, viața în eternitate, dăruită nouă de Transcendență. Dar oricât ne-am lepăda de această presimțire, oricât ne-am strădui să ne concepem existența fără ea, înlocuind-o cu surogate jalnice, vremelnice, ea nu piere, pentru că este suprema putere, este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este Dumnezeu-Iubirea Însuși, viața și garanția vieții, căci numai cine trăiește poate simți iubirea….
Să ne străduim să redăm copiilor sentimentul miracolului. Să le redăm copilăria. Această bucurie de neuitat este ceea ce rămâne și ne face mai târziu viața mai frumoasă. Astfel ca să pricepem că din ea, de la această bucurie a copilăriei, crește în noi puterea de a alege drumul adevărat către viața adevărată.
Lidia Stăniloae
sursa: doxologia.ro // razbointrucuvant.ro