Regiunea cea mai bogată a regatului spaniol revendică dreptul de a plăti mai puţin pentru un guvern central plin de datorii, şi agită spectrul independenţei. La Bruxelles, această replică redusă a problemelor zonei euro este observată cu îngrijorare şi scepticism.
Crizele funcţionează ca artefacte ale simplificării: interpretarea germană a crizei europene este o poveste morală, bazată pe crezul că dezmembrarea economică este cauzată de iresponsabilitatea fiscală a păcătoşilor din Sud, care trebuie pedepsiţi. Pornind de la acest scenariu fals, cetăţenii anumitor ţări din Nord sunt temători, în Sud începe să se vadă un sentiment antigerman (sau antieuropean) şi în multe din ultimele alegeri au apărut extremişti. Spania este un fel de microcosmos al crizei euro: opoziţia dramatică a Cataloniei trasează paralele ciudate cu această poveste.
Cauzele directe ale problemelor economice catalane sunt recesiunea profundă după balonul imobiliar extrem de puternic şi munca diferitelor guverne de-a lungul anilor: potrivit analizei de la Bruxelles, nu este vorba despre spolierea fiscală (în ciuda faptului că sistemul de finanţare este imperfect, şi mărimea deficitului fiscal este discutabilă) de care se foloseşte, ca de o armă, separatismul pentru a-şi justifica pretenţiile. De aceea, UE a văzut venind această polemică, în mod surprinzător, iar surpriza s-a transformat în îngrijorare, din moment ce a ieşit la suprafaţă în cel mai greu moment al crizei spaniole.
Transfer de solidaritate limitat
Catalonia, evident, nu este Germania: pentru început, suferă în carne proprie răul făcut de recesiune şi şomaj. Dar pentru multe alte lucruri, analogia funcţionează: din nou Nordul cel bogat, în mijlocul crizei, vrea să limiteze transferul de solidaritate.
Bruxelles asistă cu îngrijorare la această dezbatere: “Catalonia este o sursă în plus de nelinişte; Spania avea deja multe probleme, şi acum reise că una dintre comunităţile cele mai bogate trebuie să solicite o salvare din partea statului, şi aproape în aceeaşi zi ameninţă cu independenţa şi propune un aşa-zis pact fiscal, care de fapt constă în a aduce mai puţine resurse în visteria statului acum că sănătatea conturilor publice generează îndoieli”, afirmă un diplomat.
Preşedintele guvernului regional [Generalitat] a mers cel puţin de două ori la Bruxelles în căutarea înţelegerii pentru cererea unui sistem de finanţare. Mas s-a întâlnit cu preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso, cu cel al Parlamentului, Martin Schulz. Practic, cu toată lumea bună europeană. Dar dincolo de obişnuita ambiguitate calculată, sursele consultate nu îşi amintesc o singură aluzie la aspiraţiile secesioniste ale Cataloniei.
“Nu renunţăm la ceea ce suntem… Mai multă Catalonia şi mai multă Europa este mottoul nostru”, a spus Mas în faţa presei în timpul unei vizite. Adică, mai puţină Spania? A fost întrebat. “Nu. Noi suntem pozitivi; afirmăm, nu negăm nimic”, a lămurit el. De aceea prima reacţie de la Bruxelles a fost una a incredulităţii.
Urmată de un avertisment clar: “Unele dintre revendicările catalane sunt văzute cu anumită simpatie. Dar se depăşeşte o frontieră periculoasă. Se poate înţelege dorinţa de a se îmbunătăţi finanţarea, dar nici măcar în Germania, cu un sistem fiscal federal care poate servi de model, nu se înţelege cum se poate depăşi, cu atâta uşurinţă, linia aspiraţiilor independentiste care sună alarma în Bruxelles, în faţa riscului unor efecte mimetice în alte ţări”, afirmă un funcţionar european.
Ar fi nevoie de unanimitate
Independenţa Cataloniei ar aduce probleme juridice evidente, dacă ar fi să judecăm potrivit elegantei formulări a articolului 4.2 al Tratatului Uniunii. În plus, luarea de decizii în UE se îndreaptă spre o generalizare a majorităţii calificate cu excepţia unui punct care va cere mereu unanimitate: intrarea unor noi state.
Aceste bariere pot funcţiona precum nişte diguri: preşedintele Comisiei, José Manuel Durão, a explicat clar acest lucru. Pe de-o parte, aceasta este o problemă “internă” a Spaniei. Pe de alta, în cazul ipotetic al unui proces de secesiune într-un stat membru, “ar trebui să se facă apel la dreptul internaţional pentru a se găsi o soluţie”.
Guvernul PP [Partidul Popular] a lăsat să se înţeleagă că problema deficitului spaniol este vina comunităţilor autonome. Fals. Şi a lăsat să se vadă intenţia de a iniţia o anumită recentralizare a competenţelor (cu scuza sarcinilor impuse de Bruxelles) care generează temeri în Catalonia şi care explică în parte această reacţie. Aici, încă o dată, paralela cu Europa este îngrijorătoare: troica îi trimite pe oamenii în negru la Madrid, şi, la rândul său, Guvernul îi trimite pe oamenii săi în negru, în comunităţile salvate precum Catalonia.
sursa: EL PAÍS // presseurop.eu