Am întâlnit şi aici români care veniseră în vizite scurte, fascinaţi de eleganţa şi urbanitatea culturii britanice şi care, auzind că mă întorc în ţară cât de des am răgaz, au concluzionat fără perdele că ţine de maturizare şi de forţa interioară a omului, celor puternici le e bine oriunde, iar ceilalţi rămân o viaţă întreagă într-o stare de tânjire după fusta mamei, în cazul acesta mama fiind România noastră dodoloaţă. Am tăcut şi am înghiţit, aveau dreptate – nu sunt eu om puternic, iar desăvârşirea e – nu-i aşa? dezlipirea de orice tânjiri, conştientizarea până în toate fibrele fiinţei că altundeva e Acasă al nostru. În privinţa aceasta n-am nimic de spus în apărare, pentru mine încă are valenţe spaţiale acel acasă al meu, oricât de multă legătură are, de fapt, mai mult cu realităţile sufleteşti pe care în România le am aproape şi cu carul, iar aici mă strădui să mă împac cu gândul că nu le pot găsi, decât cu linguriţa.
Şi totuşi, mă tot întreb unde e slăbiciunea mai mare? Să fii senin în faţa gândului că nu dezrădăcinat îţi vei afla pacea? Sau să îţi zideşti rădăcini hoinare şi să consideri orice ţine de acel dor de casă ca fiind o emoţie ruşinoasă [poate frumoasă, atunci când eşti mai sensibil sufleteşte], dar pe care mai bine o faci să tacă, dacă e să te dezvolţi sănătos? Dacă toate ar fi în România aşa cum ne place să le povestim când idealizăm, cu omeneşti râuri de lapte şi miere ce mângâie faţa pământului cu adâncuri de căldură umană şi mărinimie – ce mare lucru ar fi să ne fie dragă? Oare n-ar îndrăgi-o oricine? Ar mai pleca cineva spre zările dorului de ducă? Oare ce dragoste mai e aceea în care iubeşti fiindcă fiinţa iubită se ridică la pragul tuturor aşteptărilor general validate?
Ajungând pe aeroportul din Cluj, în vară, m-a întâmpinat o doamnă supărată, m-a privit încruntată şi, după ce mi-a verificat cu suspiciune poza, mi-a trântit cu scârbă paşaportul. Veneam de la tratamente politicoase şi zâmbitoare, în care orice vânzător ţi se adresează cu “love”, uneori fără a te privi în ochi, fără a şti cu cine vorbeşte. Şi totuşi [avea să mă lase starea asta după câteva zile], mi-a venit s-o îmbrăţişez atunci. Cine ştie în dimineaţa aceea ce poveri ale vieţii aducea după sine la lucru, şi cât le-ar fi lăsat pe toate în urmă şi s-ar fi urcat pe unul din acele avioane ce plecau în mod continuu pe sub ochii ei, spre zările unui trai mai uşor? Nici pe ea, şi nici pe toţi cei ce se aciuează prin ţări pe unde pot munci pentru a-şi duce poverile, nu-i acuz. Lumina de toamnă e la fel de blândă şi aici, dezmiardă copacii desfrunzindu-se şi amintindu-mi de aceeaşi apropiere de moarte, la fel cum mi-ar povesti-o şi pe cărările împădurite de acasă. Şi cine-mi opreşte gândul a se înălţa la Dumnezeu aici, când văd înaintea mea pescăruşi plutind prin aburul lacului pătruns de razele dimineţii? Iar omul dinaintea mea, cu privirea dură şi lipsită de omenie, măturat de griji materiale, sau locuit de tot felul de patimi de care nici nu s-a auzit pe la noi, e la fel de mult fratele meu şi fiu al Tatălui Nostru ca şi ţăranul bătrân şi frumos, îmbrăcat în straie albe, cu mâini muncite, pe care îl vedeam în vară îndreptându-se molcom spre biserica dintr-un mărunt sat luminos. Nu e plin văzduhul de dangăte de clopot pe aici, dar cred că sunt multe suflete care poartă înlăuntru mireasmă mai uşoară decât văzduhul, prin vieţuirea şi smerenia lor, în ciuda înstrăinărilor de tot felul. Şi Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare în parte, în taina inimii lui, nu pe latitudini geografice, nu împărţind în categorii de doruri şi de alegeri.
Am primit de prea multe ori aceeaşi privire oripilată când spuneam că am de gând să mă întorc în ţară. Da, e o decizie personală şi poate veni din felurite motivaţii. Dar în ceea ce priveşte categorisirile, nu cred că poate fi trecut prea uşor cu vederea faptul că privirea aceasta oripilată în faţa enormităţii tâmpei mele nostalgii anacronice venea de la unii care ori nu au fost niciodată prinşi în tăvălugul vestic, ori sunt încă în perioada primă de încântare. Şi nu voi pune pe seama dragului de a generaliza constatarea statistică, lucidă, că de când sunt aici, cei care mi-au primit dezaprobator dorinţa de a mă întoarce în ţară au fost – ÎNTOTDEAUNA – români. Dar tot statistic, şi tot fără dorinţă de idealizare, am întâlnit pe aici mulţi români, mai ales studenţi, care vorbesc cu însufleţire [de cele mai multe ori dublată de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu pe drumul acesta], calculând cât mai au de stat prin pribegii academice, până vor putea să revină, cu tolba sufletească plină, înapoi, în contextul aparent arid al României. Însă n-am întâlnit pe NIMENI de altă naţie care să vorbească în felul acesta despre întoarcerea în ţara lor de obârşie, ci, în cazul lor, motivaţiile unei posibile reveniri erau fie comodităţile şi beneficiile materiale de acasă, fie resemnarea în faţa dificultăţilor birocratice întâmpinate în încercarea de a se muta cu toată familia în vest.
Prin urmare, chiar şi numai statistic, eu bănui că tot o fi ceva mai mult şi mai fiinţial şi astăzi, ca şi în zilele de demult, în spatele dorului nostru românesc şi cred că, mai ales pentru cei din generaţia mea, a ajunge să-l simţim, printre toate ispitirile unei vieţi comode, apusene… dorul ăsta e unul dintre cele mai mari daruri şi o poartă deschisă spre ceva mai adevărat. Până şi idealizările, poate cu supărător iz naţionalist, poate “păşuniste”, născute prin rândul studenţilor plecaţi, sunt, cred, seminţe mult mai de preţ decât traiul hedonist al fiilor rămaşi acasă.
O spovedanie: departarea ca lepădare de aproapele
În urmă cu mai bine de zece ani, fiind copilă încă, m-am aflat pentru prima dată departe de ţară pe vreme îndelungată, fără cunoscuţi, fără compatrioţi. Pe atunci distanţele nu erau încă estompate de iuţimile comunicărilor digitale, iar efemera apropiere de casă îmi atârna doar de firul telefonului public pe care, uneori, rar, mă sunau părinţii. Abia atunci, aşa, am început scrâşnit să învăţ slovele dorului – străina limbă a străinătăţilor, extrapolându-se fin înfara zidurilor casei spre acel ceva drag care ştiam c-o înconjoară şi care, bănui, se cheamă “ţară”.
Dar, într-un chip mai dureros, stâlcit ca într-o oglindă strâmbă, am început să învăţ şi despre urâciunea înstrăinărilor, pe care de atunci o văd cu tristeţe crescând în rândul celor plecaţi din România. După primele trei luni ale acelei pribegii timpurii, după cerinţele vremii m-am prezentat la ambasadă pentru prelungirea vizei. În curte am auzit primele vorbe româneşti după tot răstimpul acesta în care nu întâlnisem suflet de român! Erau un grup de patru-cinci bărbaţi îmbrăcaţi în meseriaşe haine de piele, cu ochelari de soare şi foarte probabil mestecând gumă, discutând aprins afaceri; lângă ei – o femeie cu chip blând, care m-a şi observat şi mi-a zâmbit matern. Fără zăbavă, de cum le-am auzit graiul, am ţâşnit spre ei cu sufletul zburdând de bucurie… şi, lăsând la o parte faptul că înfăţişarea lor de “bişniţari” m-ar fi dezarmat altfel, ca şi cum mi-ar fi fost cei dragi de-ai casei, m-am apropiat mai mai să-i îmbrăţişez cum pot prin cuvinte de bun găsit. Ei bine, după ce le-am dat bineţe şi mi-am spus grăbit povestea şi bucuria de a-i întâlni, domnii aceia s-au oprit o clipă din mestecat gumă şi afaceri, s-au întors spre mine vădit deranjaţi şi, după ce şi-au coborât ochelarii fumurii pe nas ca să mă poată cântări mai bine, m-au întrebat: “şi? vrei să te ajutăm cu ceva, sau ce… ?” Nu ştiu dacă le-oi mai fi răspuns că nu, de undeva din mijlocul dărâmăturilor din suflet, în timp ce ei îşi reluau tacticos discuţiile importante. Doamna s-a uitat îndelung spre mine cum plec, cu aceeaşi privire maternă, dar acum umbrită de vinovăţie şi o neputincioasă părere de rău.
Se prea poate să fi plâns în ziua aceea, regretând aşteptările copilăreşti şi idealizante pe care mi le construisem, regretând că mi-am deschis gura spre a le vorbi, doar pentru ca apoi să gust întâia dată cât de amară e depărtarea umană faţă de cea fizică. Şi totuşi, aveam să aflu în curând ceva şi mai amar, şi mai de plâns, ceva pe care-l văd şi acum – acum mai mult decât atunci – cu titlu de anecdotă printre vajnicii români călători prin ţări străine. Când, la ceva vreme după întâmplarea amintită, am povestit-o cunoscuţilor compatrioţi, cu toţii, în deplin acord, m-au dojenit aspru şi, cu înţelepciunea celui cu mai multă experienţă, m-au sfătuit să fiu prudentă şi să nu-mi mai fac de lucru cu români în ţări străine, ci să bag de seamă şi să-i evit pe cât pot. Mai mult, dacă oarecând aud pe stradă vorbindu-se româneşte, iar eu se întâmplă să fiu cu vreun cunoscut român [căci uneori, mai rar, vizitam nişte prieteni de acasă, aflaţi acum în alt oraş al acelei ţări], noi să începem brusc să vorbim în engleză. Deşi m-ar tenta s-o pun pe seama vârstei fragede, a sfaturilor primite şi a lipsei mele de discernământ, acum nu-mi pot îngădui nicicum faptul că le-am urmat atunci sfatul, cel puţin o dată [şi încă mai am în minte chipul femeii de care, cu artă teatrală, ne-am ferit]. Cee ce spun nu e nimic neobişnuit pentru nimeni, am auzit cu toţii povestea. O spun, de pildă, cei care se întorc din vacanţe prin locuri exotice şi, chicotind complice, se laudă cât de bine s-au ascuns de fraţii lor mai smeriţi, care lucrau acolo…
Judecând astăzi, găsesc aceasta ca fiind o stâlcire aproape monstruoasă la nivel uman. Uşor e a declama păreri generale şi concluzii în linii mari despre situaţia ţării noastre, despre deciziile de întoarcere sau de rămânere în orizonturi mai comfortabile, însă gestul acesta mărunt îmi pare că arată o infirmitate dureroasă, tocmai la pragul acela, al aproapelui, boală care, pare-se, se sălăşluieşte tot mai mult şi prinde rădăcini în rândul înstrăinaţilor neamului nostru. Ce schimonosire a înţelesului de aproape şi departe se petrece în sufletul nostru, când, în pribegii fiind, ne e lesne a-i iubi şi a ne fi dor de apropiaţii noştri aflaţi departe, dar pe aproapele [de un neam şi o credinţă cu noi şi iată, chiar aproape, în calea noastră!] ni-l îndepărtăm fără nici o şovăire! Oare nu e aceasta o lepădare mai dureroasă şi o sfâşiere mai fiinţială de ceea ce eşti tu, decât o birocratică schimbare de cetăţenie?!
După tot timpul trecut şi petrecut uneori între alte graniţe, m-am învăţat că înaintea conştiinţei nu pot sta drept decât ignorând tot sfatul pe care-l primisem mustrător atunci. Când s-a întâmplat să mai întâlnesc români, sau să aud vorbindu-se româneşte, le-am dat, în continuare, bineţe, preferând lepădarea de prudenţă, în locul lepădării de aproapele. Şi, nelăsând la o parte faptul că nu hotărârea mea, ci ocrotirea lui Dumnezeu m-a păzit de experienţe neplăcute, atunci când am ales să zic “bună ziua” necunoscuţilor români ce mi-au ieşit în cale, am primit, de fiecare dată, şi bucurii şi ajutor şi daruri sufleteşti de nespus, deşi în juru-mi aud şi azi vocile dezaprobatoare ale celor ce aşteaptă să mă maturizez şi să mă las de prostul obicei acesta. Dar nu pot decât să-i cer Domnului să mi-l întărească, fiindcă, deşi în acea întâlnire din curtea ambasadei m-a durut nepăsarea acelor români preocupaţi de afaceri, mai mare durere am simţit şi mai adânci răni mi-a lăsat nepăsarea mea, atunci când m-am lepădat de limba noastră, pentru a mă feri de apropierea unui om.
Ruxandra Berinde