Moare o cântăreață apreciată. La înmormântare, în biserică, lângă sicriu e un alt interpret de muzică populară. Tipul e și preot. Cântărețul-preot postează repede fotografiile pe Facebook, cu el și răposata. În imagini apare fața moartei. Vorbesc de Ileana Ciuculete și Cristian Pomohaci.
Unele forme de viață, care comentează pe pagina popii, îl întreabă dacă n-are poze și mai clare cu chipul din sicriu al Ilenei Ciuculete.
Transformarea morții în show de către atârnători, dezgolirea ei hulpavă de intimitate.
Dumnezeu să ne ferească de astfel de prieteni!
#
„Dacã faptul cã ne îmbrãcãm cu haine constituie un progres al civilizației, nu pot garanta cã în viitor mãștile nu vor deveni un element al vieții noastre cotidiene”, a spus undeva Kobo Abe.
Da, are dreptate, și chiar am ajuns acel timp, unde firescul a devenit un handicap, o vulnerabilitate. E o vreme a ipocriziei generalizate, atât între indivizi, cât și între organele statului și oameni. O acceptare a jumătăților de adevăr, dacă nu a minciunilor pe de-a întregul, când sunt ambalate atrăgător.
#
Să cânți la pian cu degetele chircite de la picioare.
Să ai o voce cristalină, pe care s-o porți, cu naturalețe, pe un cântec ca un pârâu de munte rostogolit peste pietricele.
Să fii și pitică, și fără ambele brațe, și să ridici o sală în picioare de admirație.
Să fii copleșită de reușită și să fie nevoie de cineva să-ți șteargă lacrimile de bucurie.
Lorelai de la ”Românii au talent” m-a bulversat. A fost o împingere a omenescului spre locul unde ajungi rar sau niciodată. Acolo talentul e o punte peste un abis de suferință și multă, multă ambiție.
Lorelai Moșneguțu, numele unei fete extraordinare.
#
Am găsit o afirmație care dă de gândit despre lumea în care trăim- ”imoralitatea ontologică a capitalismului se vădește în mod esențial în faptul că privatizează beneficiile realizate grație muncii și socializează pierderile, obligând colectivitatea să plătească facturile în locul său.” E din Claude Karnoouh, volumul ”Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”.
Este contestabilă parțial justețea ideii, fie și numai dacă iau în calcul creșterea nivelului de viață al populației de pe urma rulajului financiar capitalist. Totuși, are valoare de adevăr în cazul privatizărilor fără noimă, cum s-au făcut la noi, pe principiul ”terapiei de șoc”, calea care a trecut bunurile statului în mâna unor investitori privați pe prețuri de nimic și a făcut loc, apoi, multinaționalelor ca să aibă încă o piață sigură de desfacere.
#
„Când rahatul se va plăti în aur, nici de cur n-or să mai aibă parte proletarii.”, a scris genialul Henry Miller. Extrem de sintetică, lucidă și memorabilă punere în oglindă a realității.
#
Demnitarii care vorbesc la reuniunile internaționale limbi străine se așează într-o poziție de inferioritate. Conștientizată sau nu.
Gândești în limba maternă, și uzând de alta ai nevoie de efortul de-a transla mental. Ceea ce e destul de obositor, iar rezultatele n-au cum să fie în aceeași plenitudine a nuanțelor, doar dacă nu ai fix studiile în limba pe care vrei s-o folosești. De cele mai multe ori, lucrurile esențiale sunt în amănunte și sunt condiții să nu le observi, fiind atent la trecerea gândirii în limba străină.
Niciun politician n-a fost ales pentru cunoștințele sale de engleză, franceză sau spaniolă.
Există translatori, să fie lăsați să lucreze.
Fiind demnitar, nu te reprezinți ca persoană particulară, ești un trimis al României. Unde-i oficială româna, nu altceva.
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Stiri pe surse