În România, sunt două tipuri de angajaţi: cei care lucrează în instituţii de stat sau în foste fabrici de stat şi cei care muncesc „la patron“. Unii au toate drepturile prevăzute de legea muncii, beneficiază de zilele libere date de Guvern, ba chiar de avantaje suplimentare obţinute de sindicate, alţii sunt total lipsiţi de drepturi. Nimeni nu-i apără şi, astfel, patronii pot dispune de ei după pofta inimii. Desigur, nu toţi patronii sunt nişte ticăloşi, dar, dacă se poate profita, există destui care o fac. Îi cer angajatului să muncească şi câte 12 ore zilnic sau chiar mai mult, weekendul liber e doar un vis frumos, cartea de muncă e ceva de care angajatorul a ajuns să râdă, ocolind-o prin tot felul de tertipuri, concediile de odihnă depind de bunăvoinţa şefului, iar perspectiva maternităţii o transformă pe angajată într-o paria. Individul e un bou pus să tragă la jug până la epuizare, iar când cedează este aruncat fără nicio problemă şi înlocuit cu un altul. Veţi zice că toate acestea au şi un preţ, că măcar cei care lucrează „la privat“ sunt plătiţi bine. E doar un mit. Salariile de la stat sunt deseori mult mai mari (chiar şi când instituţiile sunt în pierdere). De obicei, pălmaşii patronului îşi dau duhul pe salarii modeste, lor nu le sunt plătite ore suplimentare, iar dacă şeful decide ca, de a doua zi, toată lumea să vină la serviciu mergând în mâini, că aşa firma îşi va maximiza profitul, toată lumea trebuie să se execute fără să crâcnească. Altfel, ţi se arată cu degetul alţi douăzeci de inşi care aşteaptă la uşă disperaţi, gata să-ţi preia jobul tău de rahat. Criza economică le-a dat puteri nelimitate patronilor din România, în faţa angajatului.
Ce era capitalismul nostru sălbatic, ca orice capitalism la început de drum, dar de câţiva ani putem spune că în unele locuri a căpătat accente clare de sclavagism. Asta, spre bucuria unora, care profită din plin de pe urma amestecului de criză, corupţie şi haos în aplicarea legii. În alte părţi, unde lucrurile sunt aşezate de mult, a existat şi acolo criză, dar şi sindicate sau organisme guvernamentale care veghează la respectarea normelor civilizate ale muncii, care să nu permită patronului să-l încalece cu totul pe angajat. La noi, sindicatele apără mamuţii de stat sau foşti de stat şi uneori îţi dai seama că nu sunt decât nişte organizaţii făcute pentru jocuri politice şi căpătuiala liderilor. Cât despre Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM), care ar trebui să vegheze să fie respectată legea, el e doar o glumă proastă. Am ajuns să ne obişnuim în România cu tot felul de glume proaste. Din păcate, viaţa noastră însăşi riscă să devină aşa ceva. Dacă nu a şi devenit.
Autor: Cezar Paul Badescu
Sursa: Adevarul.ro