Până şi cei mai devotaţi admiratori ai lui Aristotel încearcă să micşoreze vina ruşinosului pasaj, atribuindu-l prejudecăţilor epocii, pentru care filosoful nu ar trebui să fie, personal, tras la răspundere. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult, afirmaţia lui Aristotel îmi pare un adevăr incontestabil.
Dacă nimeni nu este sclav din fire, de ce naiba există cluburi de sadomasochism? Individului îi este bine în viaţă, e respectat şi răsfăţat, îşi are libertatea lui şi un venit anual bunicel garantat de Statul-providenţă, dar din când în când întoarce spatele tuturor acestor lucruri şi cheltuieşte o sumă considerabilă ca să fie biciuit, pălmuit şi umilit de către băieţoi musculoşi îmbrăcaţi în curele de piele asemanatoare celor ale soldaţilor romani. Mai mult decât o nostalgie de la boue (nostalgia noroiului, n.t.), este dorul de sclavie.
Suntem atât de obișnuiți cu ideea conform căreia condiţia de sclav ar fi un destin impus din afară, încât interpretăm afirmaţia lui Aristotel în sens invers, înţelegându-o în sensul modern al unui determinism exterior şi tocmai de aceea o respingem. Dar natura unei ființe, pentru filosoful Liceului, era ceea ce are ea mai intim, găsindu-şi expresia imediată şi spontană în dorinţă.
Nimic mai inevitabil, prin urmare, decât ca într-o societate din care sclavia a dispărut ca instituţie şi în care orice dorinţă explicită de supunere este stigmatizată ca o josnicie nevrednică, instinctul de sclav să persiste doar ca fantezie sexuală, dovedind existenţa a ceea ce simţul convenienţelor neagă.
Dar mai există o expresie a acestui instinct, mai vizibilă şi, prin urmare, având şi mai multă nevoie de camuflaj. Hoardele de derbedei care răspândesc astăzi haosul pe străzile Londrei, aşa cum au făcut la Paris în 1968, la Oslo în 2009.
Dacă există un instinct al sclaviei, este logic că acesta determină doar comportamente generale şi nu căutarea unei anumite poziţii sociale. Formele de inferioritate variază în diferite structuri sociale, dar un simplu instinct nu poate alege căile specifice prin care se va exprima, în funcţie de circumstanţele variate ce ţin de moment şi de loc.
Acelaşi impuls care duce la supunere într-o ţară, duce la revoltă într-o alta. De aceea, există mai mulţi rebeli în ţări libere şi prospere decât în ţările cele mai nenorocite, conduse de cei mai sângeroşi tirani.
Mizeria şi asuprirea rareori produc rebeliuni. O ascensiune socială parţială, suficientă pentru a oferi indispensabilul, dar nu și pentru a potoli toate ambiţiile şi toate invidiile – iată formula infailibilă pentru fabricarea unei mase de rataţi plini de ură. Dar, prin definiţie, este imposibil să satisfaci toate ambiţiile care îşi schimbă conţinutul pe măsură ce progresul generează noi forme de bogăţie şi odată cu ele, noi surse de frustrare şi invidie. Prin urmare, creşterea bunăstării sociale nu produce niciodată un mediu de recunoştinţă şi de pace: produce ură, invidie şi resentimente în doze multiplicate de sute de ori.
Când citeşti la un filosof antic vreo afirmaţie care şochează convenţiile moderne, pe care tu le iei drept adevăruri de nezdruncinat, înfrânge-ţi graba de a o explica, într-un sentiment reconfortant de superioritate, prin prejudecăţile unei ere dispărute. Verifică dacă nu cumva eşti tu cel care proiectează asupra ei o interpretare anacronică, punând în gura filosofului o prostie de invenţie proprie.
Autor: Olavo de Carvalho, preluare parţială după traducerea Ancăi Cernea
Sursa: Orientari