Articolul de ieri l-aş fi dorit singurul dedicat mitingului organizat de către PSD. Cred că am enumerat acolo principalele observaţii la cald despre ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei. Hazliu este că, din disperare, partea adversă a încercat o contramanifestaţie, de bună seamă tot neautorizată, sfârşită într-o banalitate atât de penibilă încât până şi Digi – rămas fără cele câteva sute de telespectatori ieşiţi să protesteze – a trecut-o la capitolul „şi altele”.
Aşa cum era de aşteptat, motoarele propagandei s-au supraturat în momentul în care mitingul s-a terminat. Scenariile penibile, minciunile gogonate, sloganele repetate până la epuizare sunt aşa-zisele reacţii ale presei cu trese. Ele însă nu rămân doar aici, unde omul ştie bine cam prin ce ape se scaldă fiecare, ci se propagă prin aceleaşi canale otrăvite în media externă. De-acolo, informaţiile false sunt baza comunicatelor de presă belicoase sau a declaraţiilor unor oficiali – de cele mai multe ori aceiaşi – care, de fiecare dată, îşi exprimă îngrijorarea în termeni patetici.
Ar fi penibil să ne imaginăm că tresaţii noştri au ajuns să domine prin „intelligence” politica occidentală. Ştiu că sunt unii care-i înjură pe securiştii autohtoni că „ponegresc imaginea ţării” pentru a-şi face propriile afaceri aici. E fals! E chiar copilăresc să crezi că românaşii, singuri pe lume, au reuşit să-i facă pe micuţi. Că acoperiţii strecuraţi prin agenţiile sau trusturile occidentale de presă reuşesc să-i penetreze într-asemenea hal pe bieţii politicieni de-acolo încât aceştia să repete penibil aceleaşi slogane fără sens. Chiar credeţi că securiştii ălora nu le fac rapoarte, că politicienii de-acolo acţionează la modul oligofren, bazându-se pe ştiri decupate din ziarele pe care nici măcar nu le citesc?
În realitate lucrurile stau fix invers. Tresaţii noştri din presa occidentală cântă partitura care li se serveşte tot de-acolo. Linia pe care o urmează nu e linia interesului autohton, ci cea trasată de şeful coloniei. Sloganele pe care le transmit – aceleaşi cu cele pe care le recită şi secta „Martorii lui Soros” prin pieţe – sunt primite în acelaşi plic, din aceeaşi sursă, adică de la colonist. Doar nu vă imaginaţi că meliţia de-aici şi-ar permite să calce strâmb şi să influenţeze în vreun fel pe cineva de pe moşia tătucului. Nu, oameni buni, în interiorul ţării ordinele venite în plic doar se execută. Şi se execută fără crâcnire.
Mitingul PSD-ului a fost un fel de măciucă folosită la disperare. Văzând că le fuge pământul de sub picioare, pesediştii au dat adunarea în stradă. Şi le-a ieşit de minune. Să strângi aproape jumătate de milion de oameni nu-i lucru simplu. Să ţii mitingul în mână şi să nu se ajungă la violenţe, în ciuda provocărilor, reprezintă, din nou, o performanţă. Acestea însă sunt doar elementele exterioare. Chiar dacă-s impresionante, ele sunt strict chestiuni de logistică. Adevărata lovitură e în altă parte.
Dacă e ceva care-a fost zdruncinat din temelii, aceea este teza care-a îngropat PSD-ul vreme de zece ani, anume falsa teză a celor două Românii. Enunţată de Năstase în momentul în care a pierdut alegerile, ea a fost eroarea care-a orbit PSD-ul vreme de mai bine de zece ani. Ipoteza că bazinul electoral al PSD-ului se află în zonele îmbătrânite, citadin-periferice şi rurale, acolo pe unde se-adună sărăcimea României, este una absolut falsă. La fel de falsă precum ipoteza că ceea ce este numit „dreapta” ar fi cucerit definitiv tinerii şi clasa de mijloc. Sunt două ipoteze responsabile de cacofonia luptei politice interne. În fapt, aş merge mult mai departe, spunând că ele fundamentează ficţiunea socială în care ni s-a ordonat să rulăm. Este falsa partitură care ne-a fost impusă şi care-a fost îmbrăţişată de toţi acoperiţii trimişi să îngroape PSD-ul.
Sâmbătă însă s-a petrecut ceva care contrazice ficţiunea în care rulam până acum. PSD-ul a adus extrem de mulţi tineri şi reprezentanţi ai clasei de mijloc. În ciuda celor care-au ieşit la vânătoare de figuri lombroziene – inevitabile totuşi într-o masă de aproape jumătate de milion de oameni – situaţia de pe teren a fost cu totul alta. Practic, în piaţă au fost foarte mulţi reprezentanţi ai clasei de mijloc din comunitatea din care proveneau. Nu s-a defilat cu nemâncaţii, cu sărăciile, ci, culmea, cu oameni educaţi şi deosebit de stabili din punct de vedere emoţional. Oameni veniţi să demonstreze că, în ciuda ficţiunii impuse, ei chiar există.
Abia aici ajungem la miezul problemei: clasa de mijloc, cea care fusese alocată aşa-numitei drepte este, în realitate, o clasă profund scindată. Valorile sale nu-s atât de tembele precum cele progresiste care i-au fost trasate de către ficţiunea impuse, ci, din contră, conservatoare. Aici e declicul pe care nu l-a înţeles mai nimeni: clasa de mijloc autohtonă – cu excepţia unei componente analfabet tefeliste – este una mai degrabă conservatoare decât progresistă. Practic, clasa de mijloc se mişcă în aceeaşi direcţie ca şi societatea, doar că e cel mai prolific teren al războiului informaţional. Fiind profund interesată de „informarea corectă”, având la dispoziţie tehnologiile necesare, această clasă este cea care vrea să ia deciziile strict obiectiv, pe baza dovezilor, a certitudinilor, a realităţilor. Aceasta o transformă însă în cea mai facilă ţintă deoarece atacurile care se dau asupra ei constau în „minarea terenului şi otrăvirea fântânilor”. E de ajuns să inunzi spaţiul informaţional cu fake news-uri pentru a-i debusola pe cei dornici de analize obiective. Ce analiză mai poţi face atunci când porneşti de la premise false? Desigur, în timp, oamenii îşi dau seama că au fost minţiţi, că au fost folosiţi ca masă de manevră, dar asta, de obicei, se întâmplă prea târziu. Atacul decisiv asupra celor din clasa de mijloc se dă de obicei în preajma alegerilor, atunci când, inundând spaţiul informaţional cu minciuni şi ştiri fabricate, reprezentanţii ficţiunii reuşesc s-o impună.
Practic, ştiind acest lucru, PSD-ul poate da o lovitură mortală ficţiunii impuse care-l tot trage spre groapă. De altfel, e demonstrat de-atâta amar de vreme că populaţia votează valorile conservatoare, nefiind de niciun fel legată de ideile progresist-comuniste promovate şi impuse „de la centru”. Ştiu, pare un nonsens: un partid socialist care-ar trebui să adere liber la doctrina progresistă, a ajuns la noi exponentul conservatorismului. E de-a dreptul hilar. Dar nu-i oare la fel de hilar că tot ceea ce-i în dreapta spectrului politic e complet tributar progresismului internaţionalist de sorginte comunistă?
În fapt, întreaga ficţiune socială care ne-a fost impusă a indus o schizofrenie în societate: omului care simte că are şi aderă liber la anumite valori i se spune că, în realitate, are alte valori. E un imens dialog al surzilor cauzat strict de zgomotul indus de ocupant. Care ocupant nu acceptă ca lucrurile să se desfăşoare altfel decât a trasat el, adică ceva de genul: „stânga sunt ăia, dreapta sunt ăia, când conduce dreapta, de vină e stânga, când conduce stânga de fapt conduce dreapta”. Sună complicat? În realitate scenariul e mult mai alambicat.
Ceea ce trebuie să înţelegem e că lupta între stânga şi dreapta e una falsă. Ea pur şi simplu nu există. E doar o imagine, o proiecţie a ficţiunii care ne-a fost impusă. Adevărata luptă care se dă în lume e între conservatorism şi progresism. E o luptă inegală deoarece practic nu există partide conservatoare. Cele care se dau conservatoare sunt, de cele mai multe ori, lupi îmbrăcaţi în blană de oaie. În fapt, lucru observabil şi la noi, partidele în cvasi majoritatea lor sunt internaţionalist-progresite în timp ce societatea e conservatoare.
Prin prisma acestei realităţi ar trebui să înţelegem care-i de fapt miza şi teama indusă de mitingul PSD: aceea de a trece partidul „de partea poporului”, transformându-l treptat într-unul conservator. Aici e de fapt bazinul electoral concret al PSD-ului, în zona conservator-tradiţională. O asemenea poziţionare – care n-ar fi deloc contra naturii – i-ar asigura PSD-ului mai mult de trei sferturi din electorat. Pentru aceasta însă sacrificiul care i se cere este unul destul de mare: părăsirea taberei internaţionaliste. Ceea ce echivalează cu o ieşire din toate structurile internaţionaliste şi încălcarea tuturor pactelor semnate până acum. E o decizie grea.
Alternativa e reprezentată de rămânerea şi practicarea aceluiaşi joc dublu, de continuarea acceptării ficţiunii impuse. În fapt de menţinere a sa în zona schizofrenică destinată societăţii noastre. E însă o iluzie că schizofrenia va salva pe cineva. Scurta noastră istorie postrevoluţionară ne-a arătat limpede că schizofrenia nu duce decât la o moarte banală. De-aceea României îi e impusă o ficţiune schizofrenică. Însă, indiferent de stăpânitori şi vremuri, la firul ierbii lucrurile arată bine: poporul e la fel de stabil şi la fel de conservator cum a fost întreaga sa istorie. Iar din toată schizofrenia, de murit vor muri cei care-o vor accepta. Poporul n-o acceptă, se vede limpede asta. E o oportunitate pentru cei care vor să treacă de partea poporului şi un avertisment pentru cei care se bălăcesc în aburii îmbătători ai ficţiunii.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice