Da, există justificări pentru „nebunia” economiştilor. Faptul că nu toţi gândesc la fel este explicabil. De unde să începem?
În primul rând, economia, pur şi simplu, nu este fizică, chimie sau matematică. Ea reprezintă studiul acţiunii umane, iar oamenii nu sunt roboţi programaţi. Într-adevăr, anumite legi imuabile ale naturii chiar există, dar una dintre ele susţine că fiecare om este un organism cu o motivaţie intrinsecă, creativ şi egoncentric. El poate fi docil sau irascibil, timid sau cutezător, resemnat sau ambiţios, inteligent sau mai puţin inteligent. Aşa cum Adam Smith sublinia acum mai bine de 200 de ani, “ Pe măreaţa tablă de şah a societăţii umane, fiecare piesă se mişcă după un principiu propriu, diferit de cele pe care puterea legislativă i le-ar putea impune”.
Această variabilitate fundamentală ar putea, cu uşurinţă, să dea naştere unor disensiuni între observatorii săi şi, tot atât de uşor, să provoace o confuzie a predicţiilor celor care au fost suficient de îndrăzneţi pentru a o descrie prin formule matematice.
Întrucât economiştii sunt, la rândul lor, indivizi, vor avea valori şi judecăţi etice diferite. Opinia unui socialist asupra unei politici economice se va deosebi de cea a unui libertarian. S-ar putea ca ei să cadă de acord asupra consecinţei respectivei politici, dar să se contrazică în privinţa naturii “pozitive” sau “negative” a consecinţei. Indivizii bine intenţionaţi şi căutători de adevăr, dar care lucrează conduşi de premise etice diferite, vor ajunge la concluzii divergente.
Mai mult decât atât, economiştii se pot contrazice doarece dispun de date diferite, date insuficiente sau nu dispun deloc de date.
Iată câteva, şi sunt sigur că nu toate, dintre motivele pentru care economiştii valoroşi intră în dispute. Cu toate acestea, scopul prezentului eseu este analiza confuziei economice dintr-o altă perspectivă. Pe scurt, economiştii intră în dispute deoarece “ Ştiinţa economică este bântuită de mai multe erori decât oricare alt domeniu de studiu cunoscut omului”, aşa cum bine sintetiza Henry Hazlitt.
Oare există o “ştiinţă economică proastă”? Să fiţi siguri că da, aşa cum există instalaţii bune sau instalaţii proaste. Dacă ne referim la “ economia proastă” ca fiind promovarea unor raţionamente false, ipoteze eronate şi o marfă intelectuală de o calitate îndoielnică, atunci comentariul lui Hazlitt ar trebui sanctificat şi ridicat la rang de lege!
S-ar putea să suprasimplific, dar consider că esenţa “economiei proaste” poate fi cuprinsă în următoarele şapte iluzii. Fiecare reprezintă o capcană pe care un bun economist o va ocoli, cu convingere.
1. Iluzia termenilor colectivi. “Societate”, “comunitate”, “naţiune”, “clasă” şi “noi” sunt exemple de termeni colectivi. Important de ţinut minte este că acestea reprezintă abstractizări, plăsmuiri ale imaginaţiei, şi nu entităţi vii, raţionale, care respiră şi acţionează. Iluzia este tocmai prezumpţia că un colectiv reprezintă, de fapt, o asemenea entitate.
Un economist bun admite că singura entitate vie, raţională, care respiră şi acţionează, este individul. Sursa tuturor acţiunilor umane este individul. Alţii ar putea aproba oarecum acţiunile unui individ, ba chiar să participe la acestea, dar orice consecinţe ale acţiunilor duc la persoane concrete, identificabile.
Gândiţi-vă: ar putea să existe, vreodată, o abstractizare denumită “societate” dacă toţi indivizii ar dispărea? Evident că nu. Cu alte cuvinte, un termen colectiv nu are nicio existenţă în realitate, independent de persoanele concrete care îl constituie.
Pentru ca economiştii să evite eroarea termenilor colectivi, determinarea originii şi responsabilităţii şi chiar a cauzei şi efectului, este absolut esenţială. Cel ce nu va face acest lucru, se va împotmoli în generalizări oribile. El va asocia meritele sau vina unor entităţi inexistente. Va ignora acţiunile reale (cele individuale) ce se petrec în lumea înconjurătoare. El ar putea ajunge să facă referire la “economie” ca şi cum ar vorbi despre un om masiv care joacă tenis şi mănâncă cereale la micul dejun.
2. Iluzia compunerii. Şi aceasta implică indivizi. Presupune că tot ceea ce este adevărat pentru un individ va fi valabil şi în cazul celorlalţi.
Un exemplu potrivit ar fi o persoană ce stă în picioare în timpul unui meci de fotbal. Este drept că aceasta va putea să vadă meciul mai bine, însă dacă toţi ceilalţi spectatori ar sta, la rândul lor, în picioare, perspectiva vizuală asupra meciului s-ar înrăutăţi pentru mulţi dintre ei.
Un falsificator care tipăreşte un million de dolari va aduce beneficii propriei persoane (dacă nu este prins), dar în cazul în care toţi am deveni falsificatori şi fiecare am tipări un million de dolari, vom observa un efect total diferit.
Multe cărţi de economie oferă exemplul fermierului care o duce bine datorită unei recolte bogate, dar a cărui situaţie s-ar înrăutăţi dacă fiecare fermier ar avea o asemenea recoltă. Exemplul reflectă o recunoaştere generalizată a iluziei compunerii, dar cu toate acestea, greşeala continuă să existe în multe circumstanţe.
Un economist bun nu vede copacii, ignorând pădurea, dar nici nu vede padurea, ignorând copacii ; el este conştient de “imaginea de ansamblu”.
3. Iluzia “banii sunt avere”. Mercantiliştii anilor 1600 au promovat această eroare până pe culmile politicii naţionale. Fiind permanent înclinaţi către strângerea unor cantităţi incomensurabile de aur şi argint, au declarat război statelor vecine, prădându-le comorile. Dacă Anglia era mai bogată decât Franţa, realizarea se datora, conform mercantiliştilor, faptului că prima avea mai multe metale preţioase în posesia sa decât cea din urmă, metale preţioase care, de obicei, ajungeau în cuferele regelui.
Adam Smith, în Avuţia Naţiunilor, a fost cel care a pus capăt acestei noţiuni ridicole. Un popor este prosper în măsura în care posedă bunuri şi servicii, nu bani, declara Smith. Toţi banii din lume – fie ei bancnote sau metalici – tot vor lăsa oamenii flamânzi dacă bunurile şi serviciile nu sunt disponibile.
Iluzia “banii sunt avere” reprezintă agonia obsesiei monetare. De la John Law şi până la John Maynard Keynes, numeroase popoare s-au autoruinat prin hiperinflaţie, din dorinţa de a urma acest miraj. Chiar şi astăzi, încă se mai aud voci care susţin că “avem nevoie de mai mulţi bani”, în timp ce autorităţile monetare generează inflaţii de două cifre.
Un bun economist va admite că tipărirea de bani nu poate fi o scurtătură către avuţie. Doar crearea de bunuri şi servicii preţuite pe piaţă, care reflectă dorinţele consumatorilor, poate diminua sărăcia şi promova prosperitatea.
4. Iluzia de a produce doar de dragul producţiei. Cu toate că producţia este esenţială pentru consum, haideţi să nu punem proverbialul cal înaintea căruţei. Producem pentru a consuma şi nu invers.
Îmi face plăcere să scriu şi să predau, însă iubesc şi mai mult vacanţele în Acapulco. În loc de a mă duce în Acapulco, am muncit pentru a scrie prezenta lucrare şi pentru a-i preda principiile în cadrul cursurilor mele, deoarece sunt conştient că aceasta este singura cale prin care vor reuşi să ies vreodată din Michigan. Scrisul şi predatul sunt mijloacele, vacanţele în Acapulco sunt scopul.
O economie liberă este o economie dinamică. Reprezintă spaţiul a ceea ce economistul Joseph Schumpeter denumea “distrugere creativă”. Ideile noi le suprimă pe cele vechi, noile produse şi metode înlocuiesc vechile produse şi metode, iar noi industrii întregi le uzează moral pe cele vechi.
Aceasta se întâmplă deoarece producţia trebuie să se reconfigureze permanent pentru a întâmpina cererea schimbătoare a consumatorilor. Aşa cum scria Henry Hazlitt, “Este la fel de necesar pentru sănătatea unei economii dinamice ca industriile muribunde să fie lăsate să moară, iar cele crescânde să fie lăsate să crească”.
Un economist nepriceput, care cade pradă acestei iluzii străvechi, nu este diferit de legendarul faraon care considera construcţia de piramide ca fiind în sine sănătoasă, sau de politicianul care promovează strângerea frunzelor acolo unde nu sunt frunze de strâns, doar de dragul de a ţine oamenii “ocupaţi”.
Se pare că de fiecare dată când o industrie intră în bucluc, apar anumiţi oameni ce strigă că aceasta trebuie protejată, “indiferent de costuri”. Ei ar aloca milioane sau miliarde de dolari pentru subvenţii, cu scopul de a preveni dezvăluirea verdictului pieţei. Un economist nepriceput s-ar alătura corului, ignorând efectul nociv resimţit de consumatori.
Pe de altă parte, un bun economist, nu confundă scopul cu mijloacele. El înţelege că producţia este importantă doarece consumul este şi mai important.
Vreţi un exemplu concret al modului în care această iluzie funcţionează? Ce credeţi despre numeroasele propuneri menite să descurajeze consumatorii să achiziţioneze autovehicule japoneze, pentru a “proteja” industria auto americană de concurenţă?
5. Iluzia “prânzului gratuit”. Grădina Edenului ţine de trecutul îndepărtat şi, cu toate acestea, anumiţi oameni (da, chiar şi anumiţi economişti) gândesc şi acţionează, câteodată, ca şi cum bunurile economice pot fi primite fără niciun fel de cost. În ciuda acestui fapt, Milton Friedman este unul dintre economiştii care au avertizat, în mod repetat, că “ nu există prânz gratuit!”.
Orice schemă de tipul “ceva pentru nimic” sau orice plan de genul “îmbogăţeşte-te rapid” includ o parte din această iluzie. Nu există nicio îndoială: când vine vorba de economie, cineva plăteşte!
Cheltuielile guvernamentale sunt un aspect important al acestei discuţii. Un economist bun înţelege că guvernul, prin însăşi natura sa, nu poate da decât ceea ce a luat iniţial. Un parc “gratuit” pentru oraşul Midland din Michigan, este, de fapt, un parc pentru care milioane de contributori americani, inclusiv locuitorii acestui oraş, chiar plătesc.
Un prieten mi-a spus odată că tot ceea ce trebuie ştiut despre economie se rezumă la “Cât va costa şi cine va plăti?”. Această idee simplificată conţine un mic sfat pentru un economist : nu fi superficial în propriul raţionament !
6. Iluzia termenului scurt. Dintr-o anumită perspectivă, această iluzie reprezintă rezumatul primelor cinci.
Anumite fapte pot părea benefice pe termen scurt, dar sunt catastrofale dintr-o perspectivă mai îndelungată : consumul excesiv de alcool, condusul cu viteză, cheltuirea exagerată a banilor şi tipărirea de bani, asta doar pentru a da câteva exemple. Citându-l, din nou, pe venerabilul Henry Hazlitt : “Economistul slab observă doar ceea ce este imediat vizibil; economistul bun priveşte dincolo de aceasta. Economistul slab observă doar consecinţele directe ale unei anumite acţiuni ; economistul bun analizează urmările indirecte şi de lungă durată”.
Politicienii ce urmăresc câştigarea alegerilor sprijină, frecvent, pe seama costurilor viitoare, politici ce generează beneficii pe termen scurt. Este păcat că uneori aceştia sunt susţinuţi de economişti de la care pretenţiile sunt mai mari.
Economistul bun nu este miop şi nu are o viziune îngustă. Orizontul temporal pe care îl ia în considerare este lung şi flexibil, nu scurt şi rigid.
7. Iluzia economiei prin constrângere. La două sute de ani după Adam Smith, unii economişti tot nu au învăţat cum să aplice principii fundamentale ale naturii umane. Aceşti economişti vorbesc despre “creşterea rezultatelor”, însă folosesc, mai degrabă, metoda pedepsei decât cea a recompensei pentru atingerea obiectivelor.
Oamenii sunt fiinţe sociale care progresează doar dacă cooperează între ei. Cooperarea implică un climat de libertate pentru fiecare fiinţă umană în parte, cu scopul de a-şi urmări, în pace, propriul interes fără frica unor posibile represalii. Unui om mutat într-o grădină zoologică sau îmbrăcat cu o cămaşă de foţă, îi va dispărea energia creativă.
De ce a inventat Thomas Edison becul? Cu siguranţă nu datorită faptului că un anumit planificator i-a poruncit să o facă !
De ce oare sclavii nu creează mari opere de artă, ceasuri elveţiene sau avioane cu reacţie ? Este destul de evident, nu?
Priviţi lumea de astăzi şi veţi vedea ce încerc să explic. Comparaţi Coreea de Nord cu cea de Sud, China comunistă cu Taiwan sau Hong Kong, Germania de Est cu cea de Vest.
Având în vedere dovezile copleşitoare împotriva coerciţiei, am putea crede că are puţini susţinători. Cu toate acestea, există numeroşi economişti, în ţară şi peste hotare, care cer naţionalizarea industriei, controlul salariilor şi a preţurilor, impozitarea confiscativă şi chiar abolirea proprietăţii private. Un fost senator proeminent din Statele Unite declara : “ţara asta are nevoie de armată, marină şi de forţele aeriene în economie”.
O maximă veche, dar care se bucură recent de popularitate spune : “Dacă încurajezi un lucru vei primi mai mult din el ; dacă îl descurajezi, mai puţin”. Economistul bun realizează că dacă vrea ca brutarul să coacă o prăjitură mai mare, nu îl poate bate şi nu îi poate fura făina.
În concluzie, cam asta este – nu v-am oferit răspunsul final la confuziile din ştiinţa economică, dar măcar reprezintă un început. Eu cel puţin sunt convins că economia bună este mai mult decât posibilă. Aceasta este un imperativ, iar realizarea ei începe cu înţelegerea a ceea ce presupune economia proastă.
Acest articol a fost publicat, pentru prima oară, în aprilie 1981, în revista The Freeman.
Lawrence W. Reed este preşedintele Fundaţiei pentru Educaţie Economică (FEE), înfiinţată în 1946, cu sediul în Irvington, New York. De asemenea ocupă funcţia de preşedinte emerit al Centrului Mackinac pentru Politici Publice din Midland, Michigan. Înainte de acceptarea preşedenţiei FEE, în septembrie 2008, a condus Centrul Mackinac timp de 20 de ani.
Un adept al Şcolii Austriece, Lawrence Reed vede libertatea antreprenorială şi concurenţială ca fiind una dintre cele mai înalte şi benefice forme ale cooperării umane, considerând că interacţiunea şi condiţia umană sunt cele care dictează modul în care o societate se formează şi evoluează.
Lawrence Reed este autorul a peste 1000 de cronici şi articole apărute în publicaţii naţionale şi internaţionale precum The Wall Street Journal, Investor’s Business Daily, The Detroit News, USA Today, şi Christian Science Monitor. A vizitat 70 de ţări, susţinând discursuri în majoritatea acestora, printre care şi cunoscutul ,,Seven Principles of Sound Policy” oferit la People`s University din Beijing. A condus consiliul de administraţie al FEE în anii 1990 şi, începând cu 1977, a publicat peste 200 de articole în jurnalul FEE, The Freeman.
sursa: ecol.ro