Atunci când vezi uriaşele manifestaţii din Franţa, Canada, Italia, Grecia, Marea Britanie, protestele a sute de mii de oameni împotriva unor măsuri guvernamentale care, prin comparaţie cu cele de la noi, par absolut minore, te întrebi: ce le lipseşte românilor de nu mai protestează?
De ce societatea în ansamblu, sau grupurile de cetăţeni, nu mai reacţionează la deciziile legislative, politice şi guvernamentale care nu îi convin? Cum de este posibil ca atâtea decizii majore, care au afectat şi continuă să afecteze direct şi într-o asemenea măsură un număr aşa mare de oameni nu sunt contracarate de acţiuni cetăţeneşti pe măsură? Să fie de vină “gena” naţională, mai paşnică, mai mioritică?
Iată ce scria Emil Cioran în 1935: “În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Şi cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viaţă este lipsit de o convergenţă ofensivă şi de un elan agresiv? Deficienţele lor rezultă nu numai din absenţa unei forţe iniţiale, ci şi din lipsa unui cult excesiv şi întreţinut pentru forţă.
Lipsurile iniţiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n-au fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne-a exagerat rolul în lume? S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc.
Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice.
Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici… “(din volumul SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI, Humanitas, 1990).
Aşadar, suntem apatici pentru că suntem “o cultură mică”? Este de vină “moştenirea” ceauşistă?
Recent, sociologii au identificat şi alte cauze, nu atât de filosofice, dar care s-au dovedit a avea o mare eficienţă în descurajarea acţiunii cetăţeneşti. Astfel, se pare că administraţia de stat, publicitatea, media, cultul eroilor, ba chiar şi sistemul electoral sunt factorii care îi induc românului (şi nu numai) ideea că este inutil, că nu merită, că nu contează dacă se reacţionează .
ADMINISTRAŢIA
Administraţia descurajează intenţionat implicarea cetăţeanului în deciziile sale. Administraţia descurajează implicarea cetăţenilor în viaţa comunităţii. Comunicarea cu cetăţeanul este făcută să fie complicată şi excesiv de birocratizată, nu pentru că nu se poate altfel, ci pentru a induce cetăţeanului impresia că nu este deloc simplu să ia parte la deciziile administraţiei. Reglementările confuze, întortocheate, contradictorii, sunt create anume pentru a ascunde de ochii cetăţeanului deciziile administrative importante. În acelaşi timp, cetăţeanul este invitat să ia parte la aceste decizii în mod formal, neconvingător, neatractiv, într-un mod care sugerează, de fapt, că participarea sa nu este de dorit. Astfel, cetăţeanul se simte exclus, marginalizat şi ajunge să perceapă „sistemul „ ca un adversar cu care „nu are nici un rost să te lupţi” sau, „cu statul nu te pui”.
PUBLICITATEA
Publcitatea din spaţiile publice induce ideea că numai cei bogaţi se pot adresa celorlalţi. Publicitatea stradală induce cetăţeanului sugestia că numai cine are bani poate ajunge să transmită mesaje celorlalţi. Billboard-urile imense transmit cetăţeanului impresia că el este mic, neimportant, şi că singura sa funcţie este de consumator. Aflat permanent în situaţia de a fi „bombardat” cu mesaje pe care nu le-a cerut, cetăţeanului i se induce ideea că nu are nici o altă funcţie în afară de aceea de spectator pasiv.
MEDIA
Media blochează accesul cetăţeanului către politicieni. Media induce publicului ideea că trebuie să rămână spectator la spectacolul politic, blocând informaţiile care l-ar putea ajuta pe cetăţean să ia parte la dezbaterile şi deciziile politice. Interactivitatea cetăţeanului cu factorii de decizie politică este doar simulată, de fapt, cetăţeanul este „împins” permanent în „rolul” de spectator, de persoană care „ia la cunoştinţă”, dar care nu poate interveni în mod real în formarea deciziei politice. Legătura cu politicienii este permanent filtrată de media, care adună comentariile audienţei, lucru care are ca rezultat faptul, frecvent întâlnit, că cetăţenii ajung să comunice şi să se certe unii cu alţii, şi nu cu politicienii.
CULTUL EROILOR
Cultul eroilor descurajează solidaritatea dintre cetăţeni. Este indusă în mod constant ideea că eroismul poate fi asumat de o singură persoană, ceea ce îi transformă pe toţi ceilalţi în susţinători, şi nu în lideri. În realitate, eroismul este, sau ar trebui să fie, o atitudine colectivă, colaborativă, născută din solidaritatea unor oameni care conlucrează pentru a provoca o schimbare. Sugestia că „eroul” este un “singular” blochează, la nivel subconştient, solidaritatea între cetăţeni, transformându-i în oameni care aşteaptă în linişte apariţia unui erou „providenţial” pe care să-l urmeze.
PARTIDELE POLITICE
Partidele politice au devenit prea competitive ca să mai reflecte şi opiniile cetăţenilor. Partidele politice, deşi ar trebui să fie organizaţii care captează şi formulează opţiunile cetăţenilor, au devenit organizaţii care au un singur scop, să concureze între ele. Concentrându-se exclusiv pe câştigarea alegerilor, partidele politice au devenit dependente de rezultatele sondajelor de opinie şi se ocupă aproape în mod exclusiv cu a identifica şi a formula cele mai „populare” mesaje electorale. De aceea, partidele ajung să promită toate, împreună, unul şi acelaşi lucru, şi anume ceea ce vrea să audă cetăţeanul. Datorită faptului că cetăţeanul simte că partidele nu mai comunică în mod real cu el, devine cinic şi neîncrezător în politică.
PROCESUL ELECTORAL
Alegerile induc scepticismul şi descurajează implicarea cetăţenilor în viaţa societăţii. Dispariţia diferenţelor dintre partidele politice, coroborată cu faptul că cetăţeanul percepe clasa politică ca un „tot” şi cu faptul că, în final, un procent de 10 sau 15 la sută dintre alegători ajung să decidă cine va guverna, toate acestea contribuie la depărtarea cetăţeanului de toate formele de manifestare socială. Deoarece simte că „tot nu contează”, ajunge să privească cu scepticism orice formă de participare la viaţa socială, şi se izolează în individualism.
Alex Popa
sursa: critix.ro