Dar asta-i lumea pe care ne-am dorit-o, cea mai bună dintre toate lumile posibile, ar repeta-o cu ironie Voltaire – o lume a demagogiei şi minciunii, a opulenţei şi sărăciei, a plictiselii de prea mult belşug şi a disperării de prea mult rău, a asimetriei şi inechităţii, a democraţiei celor fără scrupule şi a libertăţii celor fără inimă, şi asta-i civilizaţia în faţa căreia ne extaziem şi de la care aşteptăm cu toţii adevărate miracole puse în slujba prosperităţii şi a binelui general – o civilizaţie a consumului pe rupte, a comodităţii şi confortului.
Iar România, în mult mai mare măsură ca alte state, este tărâmul derutei, întrucât după atrocele experiment bolşevic, în anii scurşi de la Decembriadă, pe aceste meleaguri îndelung jinduite de străinii hrăpăreţi şi acum stoarse de vlagă prin democratica străduinţă a românilor postdecembrişti, s-au derulat noi şi noi experimente, de la încercările de edificare a unei democraţii originale şi până la totala năruire a fundamentelor românismului ce-şi prelungeşte agonia în implorările anacronice ale imnului naţional şi în declaraţiile răsuflate ale diverşilor potentaţi, pentru ca azi, când majoritatea românilor sunt năuciţi cu totul de vârtejul reformelor fără capăt şi de hăul fără fund al crizelor de toate culorile şi calibrele, ţara să se simtă ruşinată că laptele i-a secat şi ea nu-şi mai poate hrăni fiii. Şi când te gândeşti că în perioada interbelică, cu mijloacele mai rudimentare de-atunci, România era pe bună dreptate considerată grânarul Europei!
Azi, când cererea de produse agroalimentare este tot mai mare, iar cea de produse ecologice de-a dreptul uriaşă, România lasă în paragină milioane de hectare de pământ bun de uns pe pâine, înglodându-se în datorii externe pentru a putea cumpăra circa 80 la sută din necesarul de alimente pentru populaţie. Dar nu, să nu ne închipuim că asupra României planează vreo fatalitate, când în definitiv totul se reduce la proasta gospodărire a resurselor naţionale, fapt cu prisosinţă dovedit de modul scandalos cum s-au făcut multe dintre privatizări, precum şi de mătrăşirea celorlalte bogăţii ale solului (păduri, livezi) şi subsolului. Iar pământul nostru este terfelit şi lăsat de izbelişte taman acuma când se ştie prea bine că el ar trebui – din cel puţin două motive esenţiale – exploatat cu maximă atenţie, dăruire şi eficienţă.
Pământul şi ideile (cantitatea de materie cenuşie judicios utilizată) reprezintă cele două linii pe care o ţară cu o guvernare înţeleaptă rulează necontenit înspre mai bine şi prosperitate. Dar dacă pământul românesc nu produce nici măcar alimentele de bază, necum să asigure însemnate disponibilităţi pentru export (astfel România sărăcind de la un an la altul), absolvenţii români cei mai bine pregătiţi sunt racolaţi de guvernele şi companiile occidentale, aşa încât ideile lor contribuie la îmbogăţirea celor bogaţi şi la sărăcirea României, nu doar prin privarea economiei naţionale de prestaţia lor dinamizatoare, ci şi prin cheltuielile suportate de stat cu pregătirea lor profesională;
Fiecare ţară, îndeosebi ţările din Uniunea Europeană, caută să-şi identifice şi să-şi pună în valoare ansamblul avantajelor sale absolute şi al celor relative. Or, e de la sine înţeles pentru oricine că relieful cu clima şi reţeaua hidografică, prin extensie pământul aşa cum ni l-a dat Creatorul, constituie avantajul nostru absolut de prim rang, în pofida silinţei românilor bolşevici şi postdecembrişti de a-l murdări şi terfeli. (Un străin spunea cândva cu o tristeţe impregnată de umor: „Aveţi o ţară atât de frumoasă şi bogată, încât nu puteţi să o distrugeţi oricât vă străduiţi…”).
Autor: Cezar Petrovai
Sursa: Ziarul Natiunea