Românii se-mpart în trei mari categorii: cei resemnaţi, care spun că asta le e crucea şi trebuie s-o ducă până la capăt, cei care tot încearcă să schimbe ceva, dar nu au cum, şi cei care ştiu cum, când şi unde. Aceştia din urmă cunosc bine sistemul şi au şi pârghiile necesare pentru a manipula cu uşurinţă marionetele.
Cu un sistem sanitar la pământ, unul de învăţământ în aer şi un sistem social epuizat de idei învechite, nici nu e greu să faci un asemenea clasament…
Românii, însă, cred cu tărie că “speranţa moare ultima”. Aşa că speră într-un sistem mai bun. Că doar vin alegerile… Cei resemnaţi nu se vor duce la vot pentru că ştiu că nu va schimba nimic: aceleaşi funcţii, alţi ocupanţi şi aceleaşi făgăduinţe deşarte.
Cei care cred în schimbare, vor studia cu atenţie listele şi vor vota plini de speranţă. Dar, degeaba.
Cineva, un bugetar cu o funcţie înaltă, care evident face parte din sistem, îmi spunea zilele trecute că sistemul politic e atât de bine fixat şi atât de viciat, încât nu se poate produce nicicum şi nicicând vreo schimbare. Ascensiunile au loc abia după ce tânărul politician trece prin furcile caudine ale veteranilor, unşi cu toate alifiile. Adică, dacă are idei pompoase şi irealizabile cu care să poată păcăli poporul şi să câştige alegerile, dacă are capacitatea de a minţi cu seninătate şi de a convinge că “albul e negru”. Practica îi omoară însă pe tinerii politicieni: extrem de puţini, bine aleşi după ce li s-au cernut “calităţile”, ajung în frunte.
Revenind la cei care ştiu cum, când şi unde, trebuie spus că acestora le e foarte uşor. Ghidându-se după proverbul “interesul poartă fesul”, ei merg direct la ţintă. Ştiu înainte de a se întocmi listele care sunt candidaţii şi care dintre ei sunt potriviţi ţelurilor lor, adică creşterii bunăstării personale sau a celor apropiaţi lor. Acestora le iese tot. Vor să facă o firmă, o fac. Cât ai zice “peşte”. Nu ca omul de rând, care încearcă să pornească o afacere. Pentru că ei ştiu unde să meargă şi ce şi cui să ceară. Aceştia câştigă licitaţiile de achiziţii publice fără nicio problemă, pentru că ştiu dinainte cât şi cui să dea. Caietele de sarcini sunt întocmite după posibilităţile lor, nu se adaptează ei cerinţelor cuprinse în acestea. Se iveşte vreo problemă pe parcurs? Nicio grijă! Se schimbă legislaţia. Nu pot să livreze lucrarea sau echipamentul la termen? Se încheie noi acorduri. Mai vor bani? Se semnează noi acte adiţionale. Nu mai vor să ducă la capăt contractul? Îl subcontractează, după ce şi-au tras, evident, partea.
Aşa ajung dascălii plătiţi cu lefuri de mizerie, pentru că sistemul nu consideră că un salariu decent poate fi o puternică motivare, şi medicii, care n-au putut sau n-au vrut să plece “afară”, să muncească în condiţii improprii, în clădiri care pot oricând să cadă peste ei. Pentru că materialele folosite la ridicarea lor sunt de aşa o proastă calitate (că doar subcontractorilor nu le-au rămas prea mulţi bani după ce contractorii şi-au tras partea, astfel încât să cumpere materiale bune), încât construcţia se surpă la prima ploaie sau sub greutatea primei zăpezi.
Aşadar, nu este România ţara făgăduinţelor deşarte? Poate fi altfel cu un sistem corupt, guvernat de proverbul “interesul poartă fesul”? Copiii noştri, care învaţă în şcoli noi care stau să cadă pe ei din cauza unora interesaţi doar de bunăstarea lor, vor face altceva când vor fi mari şi vor lua frâiele ţării în mâini? Pentru ei va mai conta, când vor fi mari, ce au învăţat în cei şapte ani de acasă? Cu siguranţă, nu. Se vor ghida după aceleaşi principii şi valori greşite pe care le tot văd în jurul lor. Şi care dau roade. Că doar România este ţara făgăduinţelor… deşarte.