O casă poate fi construită oriunde. Chiar şi în aer, sub pământ, pe apă. Totuşi, casele sunt principala formă de a ocupa spaţiul terestru. Teritoriul.
Se vede cu ochiul liber. Casa e construită pentru a fi locuită, dar şi pentru a fi văzută. A face, a cumpăra, a avea case sunt principalele semne ale normalităţii. Dimpotrivă, pierderea casei, o catastrofă naturală, financiară sau doar familială sunt din cele mai grave nenorociri.
În România ultimilor 20 de ani au fost ridicate nenumărate case. Nu ştie nimeni câte. Locuinţe de familie, blocuri de apartamente sau birouri, vile la munte şi la mare. Chiar şi palate. Este semnul cel mai evident al reuşitei în viaţă. Totuşi, casa poate fi, în sine, o sursă de ameninţare. Declin sau uzurpare a spaţiului comunitar, poluare culturală, fraudă administrativă, bancară, dereglare ecologică, psihică.
Între iniţiativele ostile de anvergură strategică, construirea de locuinţe este şi va rămâne o sfidare de prim rang. Se fac războaie, atentate, diversiuni din cele mai rafinate având ca miză semnificaţia teritoriului. Prin plasarea locuinţelor, prin forma, calitatea, folosirea lor privilegiată. Sau, dimpotrivă, prin confiscarea, separarea, pângărirea lor în timp.
Ca est-europeni, am fost timp de decenii intoxicaţi cu legenda „Zidului Berlinului“. Am fost acolo, am locuit la 700 de metri de acest obiect obscen la scară istorică. Am avut privilegiul să „analizez“ viaţa, stând şi muncind cam zece zile într-un spaţiu rezervat în acest mediu. Mărturisesc, dincolo de stresul şi interesul de moment, abia mai târziu am pătruns sensul ororii. Apoi am fost în Bosnia. Am fost la Panmunjom (Coreea de Sud). Am fost în Soweto (Africa de Sud) şi desigur la Bethleem. Am văzut gropi de gunoi ale marilor oraşe. Cartiere de locuinţe în preajmă. Sau rulote. Sunt fascinat de rulote. Toate acestea pot fi considerate lucruri „interesante“.
În lista de ameninţări care erup în România sub ochii noştri, poluarea arhitectonică a teritoriului reprezintă una dintre principalele catastrofe artificiale în curs de desfăşurare.
Producţia de mizerie proaspătă, obţinută cu bani, cinstiţi sau furaţi, este impresionantă. Dispreţul, ignoranţa, neghiobia, egoismul, hărnicia, tenacitatea, iresponsabilitatea administrativă şi multe altele la un loc, în strânsă unitate, în cuget, efort şi simţiri reprezintă cea mai spectaculoasă formă de împlinire negativă a poporului român.
E o acuzaţie? Habar n-am. Tot ce pot să spun e că dacă ar fi o iniţiativă ostilă externă ar merita un război de independenţă. Ceea ce e clar e că nu avem nici pe departe pornirea, coeziunea, „mintea“ pentru a declanşa, a susţine o minimă rezistenţă.
De veacuri, nici o ocupaţie străină a teritoriului pe care pretindem că-l avem de milenii, ni se cuvine şi-l apărăm, nu a distrus, distorsionat, degradat mediul de viaţă în halul în care ghiolbanii şi săracii generaţiei noastre au reuşit să facă în ultimii ani.
În alte vremuri au fost distruse sate, bombardate oraşe, biserici, poduri, lăcaşuri culturale. Au fost construite cu emfază de către venetici poduri, biserici, palate nobiliare… A fost construită (parţial) Casa Poporului. Apoi terminată, finisată şi locuită.
Tranziţia ultimilor 20 de ani a atins culmi nebănuite. Faptul că în unul dintre cele mai remarcabile monumente kitsch ale contemporaneităţii se lăfăie câteva sute de aleşi ai neamului, asistaţi de asistenţi, secretare, şoferi şi păzitori disciplinaţi, nu este decât o modestă ironie a statalităţii contemporane. Cât costă zi de zi întreţinerea acestei cacealmale? Cam cât un mic orăşel de oameni cumsecade… Dar aceasta nu e decât nodul de la aţă! Zecile de mii de orori private, colective, îngrămădiri improvizate la marginea oraşelor sunt o colecţie remarcabilă.
Toate sunt urâte? Evident nu. Există şi excepţii! Tocmai asta este informaţia gravă. În România casele frumoase, în armonie cu mediul, cu viaţa, cu tradiţia, sunt o excepţie!
Acum avem un hop! Se stă. Se mârâie, se miorlăie. Se aşteaptă. Toată lumea e cu ochii pe toată lumea. Declinul afacerilor imobiliare pare cea mai vizibilă convulsie a crizei în România. Cel puţin în partea afişată. O succesiune halucinantă de cifre, preţuri în cădere, rărire chinuitoare a vânzărilor, declinul termopanelor, al consumului de clanţe, gresie şi faianţă. Nici la bideuri nu se înregistrează cereri semnificative.
Criza trece, pietrele rămân.
O casă durează! Durează, e sensul major al casei. Cât? 50-100 de ani. Ne uităm cu respect la monumente arhitectonice cu vechime de secole.
Nu sunt capabil să-mi reprezint ce vor scrie arheologii care vor descoperi peste 1.000 de ani, 5.000?!, 10.000 ruinele cartierului Băneasa….. Sau alte zeci de zone ghiolbanizate din municipiile actualei Românii. Sau mai rău, din parcuri naţionale violate prin drumuri de pripas şi cuiburi de lăfăit mitocanii. De unde această urâţenie? De unde această ură, dispreţ faţă de spaţiul de locuit, faţă de vecinătate, faţă de sine?!
De-a lungul istoriei, unul dintre puţinele lucruri bune despre poporul din care fac parte este că n-a prea făcut rău altora! Şi asta nu e puţin..
Dar chestia asta cu casele clădite, locuite, vândute şi încasate în ultimii 15 ani greu va fi digerată de istorie.
Şi de viaţa de zi cu zi.
Nu pare să fie o epocă de vârf a arhitecturii româneşti. Asta da, pedeapsă pentru Brâncoveanu! Halal!
sursa: cotidianul.ro