La Pungeşti m-am întâlnit cu Harry Tavitian. Am mai scris asta şi o repet cu bucurie: decis şi uimit, cu un tricolor prins în piept (foto 1 ). De îndată, fulgerat de-un gând luminos – anapoda, aveam să văd! – i-am căutat în mulţime pe Andrei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Cărtărescu, pe criticii literari de linia întâi (şi civici deopotrivă, că nu poţi fi de linia întâi numai din birou şi din papagal) şi pe …Ei nu, nu vă grăbiţi!… Nu l-am căutat, cum ar cere înşiruirea, pe fumătorul de pipă (dovadă de curaj, la plămânii lui), H-R Patapievici şi de îndată voi explica de ce. L-am căutat aşadar pe „ cel mai iubit român”: Floooooriiin Piersiiiic!, moldoveanul, ba chiar şi pe curajosul actor Claudiu care, nu prea demult, dându-şi jos nădragii, şi-a arătat în public bleonţul. Un astfel de gest, făcut dinaintea autorităţilor cu bastoane mari de la Pungeşti ar fi fost ceva! Ei bine, niciunul dintre ăştia nu era acolo.
“«Drepturile omului» ale obiectelor”…însufleţite
Cum cei care seamănă se adună (altundeva), explicaţia absenţei „humanitrăistarilor” am găsit-o în broşura lui H-R Patapievici intitulată Discernământul modernizării. Acolo, exprimându-şi clar opiniile despre unii ca cei de la Chevron şi despre întâmplări ca cele cu gazele de şist, Pungeştii, pungeştenii şi protestatarii, H-R Patapievici scria plin de indignare despre „«drepturile omului» ale obiectelor”. Exemplul său, menit să stârnească revolta cititorului, făcea referiri la un ipotetic industriaş a cărui iniţiativă de a construi într-un podiş o uzină poate fi zădărnicită – culmea nesimţirii, chipurile!- de un avocat „postmodern”, în numele dreptului la virginitate al acelui ţinut. Autorul, care se declara „om modern”, se întreaba dacă în acest caz în capul avocatului “pro natura”se află prostie sau cinism, aşteptându-se evident ca şi cititorul să facă la fel, ultimul riscând în caz contrar să fie catalogat şi el drept „postmodern”- adică prost şi cinic. E limpede că pentru autorul cărţii podişul este o noţiune strict cartografică, ceva gălbui-maroniu şi mort pe o hartă. El nu cuprinde muşuroaie de furnici, arbori, vizuini de vulpe, cuiburi cu ereţi şi nici ţărani cu vitele pe câmp. Iar dungile albastre cu care e împodobită harta nu sunt, pentru Patapievici, ape colcăind de păstrăvi şi vidre, ci “resurse” menite să răcească vreun reactor nuclear. Sau, translând tema la Pungeşti, ape care, aditivate cu chimicale toxice, trebuie folosite la fraţionarea hidraulică. Şi nu pot trece nici peste sintagma „«drepturile omului» ale obiectelor”, ea privind, practic, drepturile biodiversităţii (unde la “obiecte”, pe lângă bursuc şi păstrăvi intră şi localnicul biped); o formulare tare nefericită şi cel puţin ireverenţioasă la adresa semenilor mei „râul, ramul”, peştii şi …omul; asta dacă buldozerul, blindatele, bastoanele, gazele lacrimogene şi, la nevoie, gloanţele cu care urma acel industriaş să civilizeze podişul (ajutat de autorităţi – foto 2), pot fi considerate numai ireverenţioase. În carte vorbindu-se, subliniez, tocmai despre discernământul necesar modernizării.
Umbra filosofului Arne Næss la Mardalsfossen
În vara trecută, într-un fund de fiord norvegian, unde cătunul Eikesdal, născut între versanţii şlefuiţi de gheţari, este luminat de Mardalsfossen – cascada de pe râul Mardola, cu ai săi 657 de metri de spumă şi tunătoare linişte – m-am întâlnit cu umbra filosofului Arne Næss ( foto 3), întemeietorul “ecologiei profunde” (deep ecology), prin care el se separă total de concepţia antropocentrică asupra relaţiei om-natură. În anul 1970, când autorităţile norvegiene au decis zăgăzuirea râului în amonte de cascadă, spre a-l devia într-o acumulare hidroenergetică, filosoful, urmat de vreo 300 de localnici (protestatarii depăşind apoi 1000), s-a opus acestei acţiuni “civilizatorii”. Prin confiscarea râului, valea, cătunul urmau să moară. Asemenea pădurilor din jur, asemenea somonilor care urcau spre izvoare. După cum ar fi “murit” şi pasul turiştilor. Arne Næss şi luminoşii lui tovarăşi nu s-au mişcat din calea buldozerelor, iar guvernul a înţeles voia comunităţii şi adevăratul interes pe termen lung al naţiunii pe care Dumnezeu o dăruise cu de toate. Cascada a rămas acolo, ca şi râul clocotitor din aval, ca şi oamenii, cerbii, glutonii şi oaspeţii verii: somonii şi turiştii smeriţi.
P.S. Vă rog priviţi chipul lui Arne Næss, spre a vedea lumina.
Autor text si foto: Nicolae R. Dărămuş
