Intr-un fel sunt solicitari si actiuni firesti. Peste tot in lume, pentru orice salariat acestea sunt prioritatile si orice sindicat este dator sa le promoveze si sa lupte pentru ele.
In mod special, in Romania exista factori agravanti care scot oamenii in strada. Cel mai pregnant este pierderea increderii in guvernanti.
Nicio secunda guvernul nu a lasat impresia ca are situatia sub control, ca stie ce face, ca are o strategie clara. Impresia generala a fost de bajbaiala, masuri luate azi au fost modificate sau abolite maine, masuri luate fara niciun studiu de impact au produs efecte adverse, declaratii aruncate intr-o doara au creat panica inutila.
Pe de alta parte, guvernul nu a trecut nici macar testul de integritate, cat timp exista destule dovezi ca banii publici continua sa fie drenati catre clientii politici. In plus, populismele fara acoperire sunt decontate acum tot in neincredere. Cum sa ceri profesorilor sa mai aiba incredere in tine cat timp nu numai ca nu le-ai majorat salariile cu 50%, dupa cum te-ai angajat solemn prin chiar legea pe care ai votat-o cu entuziasm si a carei aplicare ai garantat-o, ci le-ai diminuat, in unele cazuri, prin disparitia unor sporuri?
Privite asadar din aceasta perspectiva, protestele sindicale sunt justificate. Exista insa si cealalta pespectiva, care nu e nici guvernamentala, nici politica si nici bugetara. Este perspectiva realitatii. Si din aceasta perspectiva, protestele sindicale din aceasta primavara sunt la fel de eficiente precum acelea impotriva venirii iernii sau impotriva topirii zapezii.
Fara o sustenabilitate reala, adica fara ca economia sa-i produca, banii pentru majorarea pensiilor si a salariilor pot veni din doar doua directii: imprumuturi, care sa arunce in aer deficitul bugetar si asa destul de mare, sau pornirea tiparnitei de bani, care sa arunce in aer inflatia. In primul caz am lua-o fix pe calea parcursa deja de Grecia, in cel de-l doilea, devalorizarea banilor ar inghiti rapid cresterea nominala a veniturilor. Adica ne-am fura singuri caciula in mijlocul iernii.
Oamenii simpli care ies in strada nu inteleg, poate, aceste lucruri. Dar liderii sindicali le cunosc foarte bine. Si daca ar fi onesti nu ar promova revendicari nerealiste, ba chiar toxice. Nu sunt insa. Sindicatele sunt profund politizate, iar legatura baronilor sindicali cu partidele politice, in special PSD, si unii oameni de afaceri controversati, de exemplu Sorin Ovidiu Vantu, sunt notorii. Cum putem crede in onestitatea grevei de la metrou, de exemplu, cat timp liderul sindical Ioan Radoi este senator PSD?
Si nu in ultimul rand, nu e lipsit de semnificatie faptul ca salariatii cei mai loviti de criza nu ies in strada, desi ei sustin economia care ii hraneste si pe protestatari. Angajatii din sectorul privat suporta in tacere o situatie cu mult mai grea decat cei de la stat. Disponibilizarile din mediul privat au fost cu mult mai numeroase, reducerile de salarii au devenit aproape o regula, sporurile si primele nici nu intra in discutie, iar orele suplimentare nu se platesc, ba chiar oamenii sunt multumiti ca ele exista, deoarece indeparteaza riscul disponibilizarii.
Si, culmea ironiilor, potestele bugetarilor tot pe ei ii lovesc cel mai tare, fie pentru ca vor avea probleme cu copiii scolari, fie pentru ca nu vor putea merge la serviciu cu metroul sau vor face cozi si mai mari in fata ghiseelor institutiilor publice.
Exista in acest moment o Romanie sindicala si o Romanie reala. Cele doua ar trebuie sa fie concordante. Politizarea si nerealismul le-au facut acum divergente.