După 1 ianuarie 2007, când România s-a văzut cu sacii în căruţa mult-dorită a UE, părea să se anunţe o epocă de ameliorare a vieţii noastre la toate nivelurile: de la cel al întregii naţiuni, la cel al vieţii în fiecare regiune a ţării, pe plan local şi, nu în ultimul rând, individual. Ne-am grăbit însă din cale afară cu eurooptimismul. Nimeni nu s-a gândit că Europa comunitară oferă un cadru ameliorat de dezvoltare armonioasă a statelor din componenţa sa, dar nu se poate substitui acţiunii aparatelor de stat înseşi în interesul public.
Noţiunea de interes public se referă, în cel mai larg şi general sens, la binele comun şi la bunăstarea generală. Se consideră de la sine înţeles că statul democratic urmăreşte, ca obiectiv fundamental al acţiunii sale, acest bine comun. Numai că asupra modului în care noţiunea respectivă este înţeleasă nu există un consens. În maniera cea mai radical democratică înţeleasă, servirea de către stat a binelui comun ar trebui să conducă la dreptul fiecărui cetăţean la şansa de a-şi modela liber de constrângeri prin acţiune responsabilă, urmărind virtutea şi în acord cu legea morală. Prin urmare, binele comun însumează toate condiţiile de viaţă socială care permit oamenilor să pună în lucru asemenea acţiune în modul cel mai simplu şi mai direct. Prin urmare, obiectul suveranităţii statului este libera alegere a modalităţilor de creare a condiţiilor respective.
John Rawls face însă distincţia între Bine – adică crearea în mod activ a unei lumi mai bune, indiferent cum ar fi definită aceasta – şi Dreptate, aceasta din urmă creând o infrastructură socială corectă, liberală (în sens doctrinar, nu politic), care să permită căutarea virtuţii, dar care nu prescrie ce este, de fapt, binele comun.
În orice caz, o comparaţie pe care o făcea o autoare nordică, Inge Kaul, între binele public şi binele privat ajută mult la înţelegerea corectă a diferenţei dintre cele două, permiţând oricui să repereze ţelurile legitime ale statului democratic şi cele care, în fond, exprimă interese de grup sau personale. Pentru acestea din urmă sunt tipice acelea de pe piaţă, unde vânzătorul negociază un preţ de transfer al lor cu cumpărătorul, făcând ca prin vânzare-cumpărare unul să renunţe la marfă, iar celălalt să o achiziţioneze. Unul pierde iar celălalt câştigă, prin acest transfer, ceea ce arată că bunurile private tind să fie exclusive. În opoziţie cu ele, bunurile publice – şi, exprimat de ele, binele public – tind să fie non-exclusive şi non-rivale, de ele beneficiind toată lumea. Ele nu dispar prin consum, chiar dacă o mulţime de oameni beneficiază de ele. Dintre exemplele cele mai banale pe care Inge Kaul le dă merită menţionate: semafoarele sau culoarele de navigaţie aeriene, care sunt în beneficiul tuturor şi prin utilizare nu dispar, nu se consumă.
În România nimeni nu pare să mediteze în mod serios la nevoile comune ale tuturor membrilor ale societăţii româneşti. Gândim mereu în termeni de majorităţi şi minorităţi, de stat, capital privat şi societate civilă; mai niciodată la întreaga categorie a cetăţenilor statului şi la interesele lor comune, care definesc un spaţiu al interesului şi binelui public. Iată cum este definit interesul public într-o lege dedicată accesului la informaţia publică, Legea nr. 477/ 2004: „Acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cheltuirii resurselor”. Statul este subiectul, totul se reduce la relaţia stat şi cetăţean înţeleasă în termenii etern revizuibilei şi aproximativei noastre Constituţii împreună cu legile ce decurg din ea, şi are drept obiectiv central respectarea principiilor care au în vedere cheltuirea resurselor.
Oare interesul public nu vizează şi producerea de resurse, numai cheltuirea lor? Oare el trebuie să observe doar principiile respective, nu şi altele, referitoare la alte aspecte ale urmăririi binelui public? Oare el nu trebuie să aibă în atenţie şi relaţiile dintre cetăţeni în spaţiul public, chiar dacă ele nu trec prin birourile autorităţii de stat? Oare raportarea statului la chestiunea interesului public trebuie să fie exclusiv conformistă, nu şi explorativă în privinţa modalităţilor în care binele public ar putea fi atins mai direct şi mai bine? Şi doar statului îi revine păzirea interesului public?
Pentru că nu răspunde acestor chestiuni sau răspunde incomplet şi inadecvat, criza românească nu este nici numai economică, nici doar politică sau de aparat statal. Ea implică şi absenţa unui demers public concertat de reflecţie în direcţia interesului şi a binelui public.
OVIDIU PECICAN
sursa: romanialibera.ro