“Trăiască şi înflorească pacea şi prosperitatea în lume!”, “Egalitate de şanse pentru toţi cetăţenii ţării”, “Nimeni nu este mai presus de lege”, “Siguranţa cetăţeanului”, “Grânarul Europei”, “O patrie a bunăstării şi democraţiei”, “Dreptul la proprietate este garantat prin Constituţie”, “Voinţa poporului este suverană”, “Libertatea de exprimare”, “Dreptul la muncă”, “Drepturile copiilor”, “Drepturile persoanelor cu handicap”, “Nediscriminare socială”, “Indiferent de religie, rasă ori sex”, “Imparţialitatea Justiţiei”, “Doctrina militară pacifistă”, “Spiritul european”, “Marile valori ale culturii naţionale care au îmbogăţit spiritualitatea universală”, “Potenţialul turistic excepţional”, “Atragerea investiţiilor străine”, “Avuţia naţională”, “Importanţa geostrategică a ţării în context internaţional”, “Relaţiile de bună-vecinătate”, “Asistenţa socială pentru categoriile defavorizate”, şi iarăşi şi iarăşi “Înapoi la popor”, “Poporul a decis”, “Cetăţenii consideră că aia sau ailaltă”, “Cetăţenii cred că ţara merge în nu-ştiu-care direcţie”, “Legitimitate electorală”, iarăşi “Democraţie”, “Demnitarii puşi în slujba cetăţeanului”, “Demnitarii care sunt plătiţi de contribuabil”, “Economia de piaţă funcţională”, “Drepturile omului”, “Principiul competitivităţii” (banii, banii, banii, unde-s banii mei?! Doar atât???!!!), şi gata, am obosit, pentru că trebuie să o luăm de la capăt, cu egalitatea de şanse, iubirea frăţească, idealul naţional, gradul de civilizaţie, nivelul de cultură politică al cetăţeanului, conştiinţa civică din momentul exercitării votului, referendumul ca mod de exprimare a voinţei suverane a poporului, trebuie să fim solidari unii cu alţii, ne pare rău de pensionari, ne pare rău de profesori, dacă am putea face ceva, i-am ajuta, îi respectăm pe medici dacă avem de-a face cu locul lor de muncă, ştim, ştiu, gata, m-a obosit peste măsură lecţia asta pe care am învăţat-o pe dinafară, o repet obsesiv, mi se repetă halucinant în fiecare zi ştiu: este vorba despre democraţie, progres şi prosperitate, ştiu, sunt de acord, gata. “Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” (Leibnitz) … “Şi aici peste tot este rău” (Goedl)
România nu mai este o ţară locuită de milioane de oameni a devenit mesajul unor lozinci. De exemplu, eu. Mă gândesc la mine însumi şi mărturisesc în mod absolut sincer. Iubesc toţi oamenii de pe stradă în cazul în care nu mă înghesuie în autobuz. Îmi respect concetăţenii dacă nu trebuie să mă legitimez în străinătate ca fiind unul de-al lor.
Cred că România e o ţară democratică pentru că acceptă mitingurile de protest, dar personal nu aş participa la nici unul şi atunci când îmi întârzie deplasarea mă enervează de-a dreptul şi dacă aş fi jandarm i-aş bate pe manifestanţi de i-aş lăsa laţi. Vecinii îmi sunt toţi foarte simpatici dacă nu am de-a face cu ei în mod direct. Îmi place economia de piaţă, dar nu-mi place inflaţia, urăsc ratele la bancă.
Democraţia rimează cu România. Mă distrează. Adică vreau să spun că democraţia din România a ajuns să mă distreze. Despre asta este vorba. Nu-mi mai provoacă nici extaz, nici crampe. Nu mă buşeşte nici râsul, nici plânsul. Mă distrează pur şi simplu. Cică, Elena Udrea: “Nu a schimbat imaginea României, ba dimpotrivă”. Păi, cum să nu fii convins că trăieşti în cea mai bună dintre ţările posibile?! Într-o lozincă nu poate să existe ceva rău, pentru că premisa unei lozinci este un manifest spre mai bine.
Sau primul-ministru, Emil Boc, încă atârnat cu picioruşele fluturând în abisul răbdării româneşti, într-un discurs din Parlamentul aceleiaşi ţări pe care o locuim: “Încă o şansă sau dacă vreţi, o şansă în plus”.
În mod cert, ar fi trebuit să o duc mai bine. Să fiu plin de elan revoluţionar – în sensul de adeziune paşnică la o ideologie -, ar trebui să am o privire cutezătoare înspre viitor, optimismul ar trebui să-mi fie caracteristica fundamentală a caracterului, să intru în sediul unei bănci cu aceeaşi încredere şi demnitate cu care intru în secţia de votare.
Doar sunt înconjurat de atâta grijă şi bunăvoinţă din partea tuturor celor care într-un fel sau altul pipăie Puterea! Ar trebui să fiu un prinţ al propriului meu destin!! Când colo, sunt sărăntocul pus să facă ordine în interiorul lui. Atunci ar trebui să fiu profund nefericit! Şi nu sunt. Pentru că nu cred în lozinci. Dar le iubesc mesajul.
Dragos Moldovan
sursa: jurnalul.ro