Independenţa energetică faţă de Rusia era unul dintre idealurile lui Ceauşescu, iar acest lucru a ajuns tot mai mult în atenţia Uniunii Europene de câţiva ani. Aceasta a ajuns problemă geostrategică mai ales în ultimele luni, după ce Rusia a anexat Crimeea. Tensiunile în sânul comunităţii europene au ajuns la stadiul în care premierul polonez Donald Tusk a acuzat direct Germania că dependenţa sa de gazul rusesc creează o vulnerabilitate pentru toată Europa.
De altfel, Comisia Europeană investighează Gazprom pentru abuz de poziţie dominantă, gigantul rus riscând o amendă-record de 15 miliarde de dolari pentru condiţiile pe care le impune în contractele sale.
Nu este niciun secret că Rusia acordă preţuri preferenţiale la gaze pentru statele „prietene“: în timp ce Belarusul lui Alexandr Lukaşenko primeşte gaze la 165 de dolari pe mia de metri cubi, Ucraina primea şi ea cu 280 de dolari pe mia de metri cubi atunci când era condusă de Viktor Ianukovici, pentru ca după ajungerea la putere a pro-europenilor preţul să fie majorat brusc cu 80%.
Concomitent, Germania plăteşte 379 de dolari pe mia de metri cubi importaţi din Rusia, în vreme ce Polonia trebuie să dea 526 de dolari pe aceeaşi cantitate, potrivit site-ului AnalyzePolitics.com. La fel şi Austria şi Ungaria, care au semnat mai multe proiecte energetice cu Rusia, au preţuri de 397, respectiv 391 de dolari pe mia de metri cubi, faţă de media de 432 de dolari cerută României. Recent şi Bulgaria a primit o reducere la preţul gazelor, după ce statul a fost de acord ca gazoductul South Stream să treacă de pe teritoriul său.
Mai multe state au cerut negocierea în comun, la nivel de Uniunea Europeană, a preţurilor şi cantităţilor de gaze naturale livrate de Rusia, dar Germania nu vrea acest lucru.
Pe de altă parte, România este al treilea stat din Uniunea Europeană ca independenţă energetică, după Danemarca şi Estonia. România importă acum doar 15-20%, iar procentul este estimat să scadă şi în acest an.
Ceauşescu a luat decizia virării spre independenţa energetică încă din 1969, când a cerut punerea bazei pentru un program nuclear naţional. Cu un an înainte, în 1968, Ceauşescu a fost singurul lider comunist care a condamnat invazia URSS din Cehoslovacia, ca urmare a „Primăverii de la Praga“. Ceauşescu a atras atunci admiraţia Occidentului şi mânia ruşilor, astfel că relaţiile cu URSS au început să se răcească rapid. Din acest motiv, el a ales să folosească tehnologie canadiană în reactoarele nucleare, nu sovietică. Liderii comunişti au realizat atunci un circuit economic integrat: uraniul se extrăgea în România, după ce, anterior, URSS a preluat cantităţi imense din ţara noastră, prin SovRom Cuarţit, ceea ce a declanşat sentimente de frustrare printre comuniştii români la adresa „fraţilor“ ruşi; apoi se prelucra la Feldioara, iar la Piteşti se realiza combustibilul nuclear pentru centrala de la Cernavodă.
Dacă în perioada comunistă era o adevărată manie legată de consumul de peşte, aceasta începe să revină, după ce oamenii au început să îşi dea seama cu adevărat de beneficiile sale nutriţionale. Consumul de peşte a scăzut în România de la 8 kilograme pe cap de locuitor în 1989 la doar 2 kilograme în 1992, situându-se acum la 4,5 kilograme pe cap de locuitor. Spre comparaţie, în Uniunea Europeană, consumul mediu este de cinci ori mai mare, situându-se la 22 de kilograme pe cap de loucitor.
Dar nu numai consumul de peşte era stimulat înainte de 1989, de un tratament similar beneficiind laptele, care era promovat prin dictonul „nicio zi din cele şapte fără lapte“. De altfel, comuniştii au fost vizionari şi cu un alt produs, datorită versatilităţii sale: soia. Deşi urât de români, produsul a ajuns foarte promovat în ultimii ani, ajungându-se să se realizeze de la lapte din soia până la salam de soia sau tot felul de produse de post. De altfel, Ceauşescu promova aceste produse cu valoare nutriţională mare deoarece mare parte din producţiile agricole erau exportate, Ceauşescu luând această decizie pentru a plăti datoria externă a ţării.
Agricultura intensivă era un alt proiect drag comuniştilor. De la mult-hulitele cooperative agricole de producţie (CAP), România a trecut fix invers, în era fărâmiţării extreme, după momentul în care proprietăţile s-au retrocedat. Numai că, atunci când fiecare lucrează câte un petic de pământ, acest lucru este ineficient. Abia recent statul şi antreprenorii au înţeles că este necesară cultivarea pe suprafeţe mari, măsură intens promovată la Bruxelles.
Dacă România nu a dat mare importanţă industriei după Revoluţia din ’89, multe privatizări lăsând un gust amar populaţiei, situaţia s-a schimbat radical, însă, după izbucnirea crizei economice în 2008. Exporturile în China au fost exact baza prin care Germania a rezistat fără prea mari probleme economice, spre deosebire de ţările care se bazau mai mult pe servicii. În România, exporturile au urcat de la 33,6 miliarde de euro în 2008 la 49,5 miliarde de euro în 2013. Acest lucru a venit în cea mai mare parte datorită industriei, care este, alături de agricultură, motorul economiei. De altfel, România are acum una dintre cele mai mari ponderi pentru industrie în Produsul Intern Brut, de 30-32%, aproape dublu de media europeană de 16-18%.
Anul trecut, fostul ministru al Economiei Varujan Vosganian a demarat realizarea Strategiei de Reindustrializare a României, numai că acest proiect s-a împotmolit din cauza certurilor politice din USL. Cu toate acestea, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, declara în lunile trecute că în România are loc un proces de „reindustrializare tăcută“. Numai că industria începe să aibă tot mai multe probleme, în special din cauza costurilor tot mai mari cu subvenţiile pentru energia regenerabilă, dar şi a preţului gazelor naturale, care a crescut puternic din cauza liberalizării impuse de către Fondul Monetar Internaţional.
Autor: Daniel Ionaşcu
Sursa: Foaie Nationala, preluare dupa Adevarul.ro