“Trăim momente cu adevărat dramatice”, declara preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, în opinia căruia economia continentului nostru se află în situaţia cea mai dificilă după al Doilea Război Mondial, dacă nu chiar după primul. Principala cauză este că unele ţări, cum este şi cazul României, s-au întins cu mult peste cât le ţine plapuma.
Creşterea excesivă a cheltuielilor publice şi rigiditatea pieţei muncii au erodat constant competitivitatea ţărilor care întâmpină acum mari dificultăţi financiare. În ultimii 5 ani, salariul mediu real a crescut în Germania cu 2% pe an, în timp ce în Grecia majorarea a fost de 46%. Şi în România salariile bugetarilor au crescut într-un an cât ar fi permis productivitatea muncii în trei ani. Aşa se explică faptul că, între 2004 şi 2010, cheltuielile publice cu personalul au sporit de la 4,6 la 9,5% din PIB.
Criza din zona euro a izbucnit în Grecia, ţara care a făcut cele mai mari excese, şi a demonstrat tehnocraţilor de la Bruxelles că este suficientă o verigă slabă pentru ca întreg lanţul Uniunii Europene să se rupă. O asemenea realitate, deloc liniştitoare, a convins Berlinul, care până atunci a jucat rolul călăreţului solitar, să accepte participarea la planul de stabilizare de 750 de miliarde de euro. Este vorba de o sumă uriaşă, mai mare decât PIB-ul Finlandei şi cel al Olandei la un loc, dar prin care, aşa cum avertizează BCE, Europa câştigă numai timp, şi încă puţin timp. Ţările vulnerabile (Grecia, Portugalia, Spania şi Italia) trebuie să profite de răgazul pe care îl dă planul de salvare şi să taie rapid şi consistent din deficite, deoarece un alt fond de sprijin nu va mai putea fi creat. Toate ţările Uniunii Europene au deficite, mai mari sau mai mici, şi fiecare stat pune în prim-plan acoperirea propriilor găuri din bugetul public. Problema este că, dacă europenii au nevoie de o serioasă cură de slăbire, ei nu sunt pregătiţi, deoarece oamenii politici nu le-au explicat clar gravitatea situaţiei. Reformele necesare trebuie însă puse în practică fără întârziere, pentru simplul motiv că fondurile recent deblocate nu vor fi suficiente să salveze zona euro. Cele 750 de miliarde de euro nu reprezintă, după specialiştii de la Bruxelles, decât 18 luni de nevoi de finanţare a celor mai vulnerabile ţări din Euroland.
Dificultăţile financiare care confruntă ţările din zona euro complică şi mai mult situaţia României, care va trebui să implementeze rapid măsuri de ajustare bugetară pentru a face faţă crizei interne. România a cumpărat şi ea timp, prin acordul de împrumut cu FMI şi Uniunea Europeană, dar guvernanţii noştri nu au ştiut să profite de un asemenea răgaz pentru a face ajustările care se impuneau în mod treptat, nu brutal.
cordul cu FMI se va încheia peste 12 luni. Ce vom face după aceea? Vom lua alte împrumuturi pentru a plăti pensiile şi salariile din sectorul public? Ar fi sinucidere curată. Pentru că, în absenţa credibilităţii, pe care am pierdut-o de ceva timp, costurile împrumuturilor ne-ar duce rapid în încetare de plăţi. De aceea, în 2010, nu mai trebuie să târâm bugetul înainte cu cheltuieli finanţabile din venituri excepţionale. Apoi mai trebuie avut în vedere că, dacă în sprijinul Greciei au sărit celelalte ţări din zona euro, FMI şi chiar state europene care nu au adoptat încă moneda unică, pentru România nu va întinde nimeni o mână de ajutor. Publicul din ţara noastră trebuie deci să înţeleagă că, mizerabile cum sunt, salariile bugetarilor şi pensiile nu au finanţare pe termen mediu şi lung. Pe de o parte, măsurile de austeritate cerute de tăierea propriilor deficite vor duce la scăderea cererii interne, iar, pe de altă parte, criza din zona euro, principala piaţă de desfacere pentru produsele noastre de export, la reducerea cererii externe.
Economia românească va fi astfel prinsă ca într-o menghină, din care nu va putea să iasă decât cu profesionalism şi înţelepciune. Din păcate, nici una, nici alta, nu ne-au prea caracterizat în ultimii 20 de ani. Poate acum vom avea şanse mai mari. Riscurile sunt enorme.
Gheorghe CERCELESCU