Luna martie se anunță una incendiară în plan politic, social și mediatic. E de așteptat ca scandalurile și dezvăluirile pe diverse teme să se țină lanț, buimăcind total publicul, și așa destul de confuz. Mizele sunt mari, devastator de mari, așa că și eforturile păpușarilor din umbră sunt pe măsură. În fapt, avem în derulare vreo 2-3 probleme extrem de importante pentru viitorul țării, care, însă, trebuie musai mascate cît mai riguros, pentru ca marele public să nu le dea atenția cuvenită.
De departe cea mai mare problemă a României, în acest moment, este ideea Europei cu două viteze. Frumos adusă din condei, formula înseamnă, de fapt, retrogradarea unor state mai amărîte pe o treaptă (mult) inferioară, luarea dreptului de a sta la masă, în mod egal, cu cei mari. Unii ar spune că, și pînă acum, egalitatea în UE a fost doar o iluzie; absolut de acord, dar, dacă ”egalitatea” respectivă ne-a transformat în lada de gunoi a corporațiilor vestice – vezi scandalul produselor de calități diferite pentru statele răsăritene -, ne-a colonizat economiile naționale și ne-a acordat doar un drept la cuvînt și la vot simbolic, la ce să ne așteptăm cînd aceste drepturi nu vor mai exista nici măcar formal?
Pentru români, meciul care se joacă în această perioadă e crucial, rezultatul lui poate aduce schimbări majore pentru viitorul nostru și nu neapărat în sens bun.
Este un meci mai mare, dacă vreți, decît războiul care a destrămat fosta Iugoslavie, acum aproape două decenii. Practic, este cel mai mare eveniment continental de după căderea comunismului și extinderea masivă a UE.
Tocmai din acest motiv, cetățenii români ar trebui să fie informați permanent în legătură cu evoluția evenimentelor, iar clasa politică ar trebui să se dea de ceasul morții de dimineață pînă seara, în căutarea de idei, proiecte, soluții. E exact pe dos, din păcate. România, cum am mai scris, e, poate, singura țară europeană pentru care tema rearanjării UE pare să nu existe cu desăvîrșire.
Președintele e complet mut pe subiect, de fapt, e aproape dispărut din peisajul politic de o vreme, cu excepția bilanțurilor triumfaliste ale instituțiilor de forță.
Guvernul e la fel de inexistent în domeniu, iar partidele politice nici atît nu își bat capul. Nu există vreo masă rotundă la Cotroceni, vreo dezbatere parlamentară, vreo reuniune de tip Snagov a partidelor parlamentare, la care să se pună problema ”Ce facem mai departe?”.
România se pregătește să-și piardă statutul în UE cum a pierdut Basarabia în 1940, adică fără să schițeze un gest de protest măcar.
Pentru Klaus Iohannis, principalul vector al politicii externe, pasivitatea se poate dovedi, pe termen lung, mult mai ucigătoare decît decizia luată de Emil Constantinescu în 1999, aceea de a permite bombardarea Iugoslaviei de pe teritoriul nostru. O decizie care a declanșat intrarea în declin a fostului președinte pînă la momentul forfaitului total din vara lui 2000.
De astă dată nu e în joc soarta kosovarilor, ci a românilor înșiși. Iohannis se confruntă cu perspectiva de a deconta, curînd, neajunsurile noii organizări continentale. Asta nu înseamnă că neamțul președinte își va găsi curajul de a înfrunta politica Germaniei, artizana noii Europe.
Ci, că soluția de a-și salva imaginea constă în declanșarea unor diversiuni mediatice masive, care să acopere subiectul ”UE cu mai multe viteze”.
O campanie în care are nevoie de sprijinul PSD; nici nu e de mirare frăția Cotroceni-Kiseleff din ultima vreme.
Așa se face că avem scandaluri în lanț, mari, dar rapid fîsîinde, cum ar spune poetul.
Avem, bunăoară, scandalul nesfîrșit al protestelor de stradă, scandalul Vasilescu-dublarea pensiilor, Nicolae-grațierea corupților, cel al referendumului ”uite-l/nu e…”, scandalul Negulescu, războiul contra CCR, anchetarea miniștrilor în cazul OUG 13, dosarele deschise, pe bandă, lui Ghiță in absentia, anchetele din dosarul revoluției, multiple inițiative legislative trăsnite, cutremurul lui Guran și exemplele ar putea continua mult și bine. E aproape sigur, în umila noastră opinie, că o mare parte a acestor scandaluri sunt diversiuni bine orchestrate, altele sunt reale, dar mult exagerate, totul cu menirea de a ocupa media 2-3 zile mai înainte de a lăsa loc altora. Generînd discuții sterile, în locul celor cu adevărat importante.
Ce alte mari teme publice sunt acoperite strategic în această perioadă, în afara rearanjării UE?
Una dintre ele ar fi războiul SRI-SIE. Cele două mari servicii au o preocupare importantă: stabilirea zonelor de influență, mai ales în partide și guvern, slăbirea serviciului concurent și, mai ales, găsirea unui candidat prezidențial propriu pentru 2019.
După avansul uriaș luat de SRI în ultimii ani grație parteneriatului cu DNA, inclusînd promovarea propriului om la Cotroceni, SIE și-a pus mari speranțe în PSD să mai taie din avantajele serviciului intern. În loc de asta, Dragnea fraternizează tot mai duios cu gruparea Iohannis-SRI-DNA.
Recentele dezvăluiri al Rise Project au menirea să-i amintească lui Dragnea că face un joc păgubos și periculos. Pentru Dragnea, crucial nu e ce a dat Rise Project, oficina SIE, pînă acum. Ci, ce anume ar putea da de aici încolo.
În contrapartidă, SRI contraatacă, azi, cu dezvăluirile despre colaborarea lui Mugur Isărescu, șeful BNR, cu Securitatea. Cine mai bine decît SRI știe pe unde adastă dovezile în dosarele livrate CNSAS? Om al fostei DIE, SIE pe stil nou, Isărescu e o soluție foarte solidă pentru prezidențialele din 2019, an în care i se încheie mandatul de guvernator și e greu de presupus că mai prinde altul.
Culmea, guvernatorul poate fi sprijinit, la fel de bine, de dreapta ori de stînga. În luna mai a anului 2014, Crin Antonescu arunca bomba la B1TV, dezvăluind despre Ponta că ”a cochetat mult cu ipoteza Isărescu, un Isărescu neutralizat care să oficieze restrâns la Cotroceni, în vreme ce domnul Ponta și PSD guvernau țara, poate că a sperat la ipoteza unui om neutru politic, provenit din altă zonă, asta cred eu”.
La urma-urmei, și Ponta era creditat tot ca un om al SIE, dacă e să dăm crezare fie și numai spuselor lui Băsescu. A cîștigat, însă, SRI-ul lui Coldea pe mîna lui Iohannis.
Isărescu și-ar putea lua revanșa în 2019, desigur, dacă nu e scos din joc pînă atunci.
În vara trecută, scriam că operațiunea de eliminare din cursa electorală a lui Isărescu a început, deja, prin arestarea lui Bogdan Olteanu, prima mare breșă în zidul BNR.
E posibil ca azi să asistăm la partea a doua a operațiunii.
Modul în care se va poziționa presa acoperiților față de noul scandal ne va oferi mai multe indicii.
O altă temă mare care trebuie acoperită e cea a abuzurilor binomului, tot mai des scoase la lumină de victimele acestora. Ar fi trebuit ca dezvăluirile din cazul judecătorului Toni Greblă, filat și în budă, al lui Horia Georgescu ori al lui Orlando Teodorovici, cel cu microfonul în chiloți, să provoace discuții explozive, să revolte deontologii nației, să determine intervenții ale Comisiilor pentru Drepturile Omului, ale societății civile, ale ambasadelor străine.
Abia de se vorbește despre ele, însă.
Despre scandalul casei președintelui nu se mai vorbește deloc. Nici despre plagiatul Codruței, atît cît a fost. Nici despre Black Cube.
Se va vorbi mult și bine, însă, toată luna martie, despre te miri ce subiecte agitate, pînă trece hopul numit reuniunea liderilor europeni de la Roma, pe 25 martie. Cînd se va bate în cuie soarta Europei și cînd România, vorba liberalei Andreea Paul, va intra, probabil, în divizia a 4-a valorică, după marile puteri, restul grupului occidental și grupul de la Vișegrad.
După care președintele și guvernanții, cu sentimentul datoriei ”îndeplinite”, vor reveni la disputele mioritice tradiționale, pe cît de reale, pe atît de sterile.
Autor: Bogdan Tiberiu Iacob
Sursa: InPolitics