În mod corect s-a afirmat că “prin Unirea din 1918, graniţele politico-statale aproape s-au suprapus peste cele etnice, situaţie care se menţine pînă în 1940, cînd României i-au fost impuse trei dureroase cedări teritoriale” . Istoricul Andreas Hillgruber avea să constate că “extinzîndu-şi teritoriul, România a devenit un stat saturat, nevoit să-şi orienteze în aşa fel politica externă, încît să-şi păstreze teritoriile şi să-şi asigure frontierele în trei direcţii. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă [Mica Înţelegere], creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi asupra căreia diplomaţia francază a început să exercite foarte curînd o influenţă dominantă. Împotriva unor tendinţe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat Înţelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia” . Totodată, trebuie să arătăm că, în perioada interbelică, România a încheiat tratate de prietenie sau convenţii de alianţă şi cu alte state decît cele menţionate; în acest sens, amintim: Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei din 1921 (reînnoită în 1926), Tratatul de prietenie dintre Franţa şi România din 1926 (prelungit în 1936), precum şi Tratatul dintre Italia şi România, din acelaşi an.
O contribuţie esenţială în trasarea unor jaloane ale politicii externe a ţării noastre a avut-o Ministrul Afacerilor Străine din 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu. Lucrarea sa, Politica externă a României, dă măsura întreagă a omului politic de al cărui nume se leagă protocolul semnat cu Maksim Litvinov privind pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS, din 1936. Prin acest act, guvernul Uniunii Sovietice recunoştea, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, că “trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului Regal al României”. Nu se poate omite nici semnarea, de către U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia, Iugoslavia şi România (sub ministeriatul aceluiaşi Titulescu) a Convenţiei de definire a agresiunii (Londra, 1933), care, din păcate, avea să fie încălcată brutal cîţiva ani mai tîrziu.
Istoricul Ioan Mamina se opreşte asupra importanţei vitale a misiunilor diplomatice ale României, despre care consideră că “au reprezentat staţiile, liniile de comunicaţie şi de exprimare” a politicii noastre externe. Iată lista statelor unde România avea reprezentanţe diplomatice (agenţii, apoi legaţii): Albania, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cehoslovacia, Chile, Danemarca, Egipt, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS, Uruguay, Vatican, Venezuela. O importanţă aparte a avut legaţia română de pe lîngă “Societatea Naţiunilor”, misiune diplomatică pe care a condus-o, între 1928 şi 1936, Constantin Antoniade.
În cele ce urmează, vom analiza principalele direcţii ale politicii externe a României între 1938-1940, perioadă de maximă importanţă nu doar pentru destinul statului român, ci pentru stabilitatea Europei şi a lumii în ansamblu. Asupra evenimentelor vieţii politice internaţionale din acei ani şi a modului în care acestea s-au răsfrînt asupra ţării noastre s-au scris numeroase lucrări de specialitate, între care apariţia editorială cea mai recentă este reprezentată de tratatul de Istoria românilor, realizat sub egida Academiei Române.
După căderea guvernului Goga-Cuza, la 10 februarie 1938, şi instaurarea dictaturii carliste, puterea de la Bucureşti voia să dea semnale clare că nu va avea loc o răcire a relaţiilor cu Germania, ba dimpotrivă. Gheorghe Tătărescu sublinia, la 16 februarie 1938: “Comunitatea de interese economice şi simţăminte de bună prietenie vor continua să dea raporturilor noastre cu Germania o dezvoltare tot mai satisfăcătoare”. Istoricul Ioan Chiper arăta că “Anschlussul [din 13 martie 1938] – actul de forţă al Germaniei, prin care erau încălcate prevederile Tratatului de la Saint-Germain şi prin care Germania nazistă proceda la prima agresiune şi expansiune teritorială – avea să schimbe într-o măsură însemnată nu numai configuraţia politcă a Europei, ci şi raportul de forţe din Europa, cu implicaţii importante pentru situaţia României şi pentru relaţiile româno-germane”.
Acelaşi istoric preciza că “ocuparea Austriei de către trupele germane atrăgea după sine o creştere considerabilă şi periculoasă pentru ţările sud-estului european a factorului de putere german” şi, tocmai de aceea, “măsurile decise la Bucureşti imediat după Anschluss şi întreaga activitate a diplomaţiei româneşti începînd din martie 1938 deschideau o nouă etapă în relaţiile româno-germane” . La 19 martie, Carol al II-lea declara că “Anschlussul trebuia să aibă loc” şi că el îl saluta acest act “cu recunoştinţă”. Se temea însă că metodele şi momentul Anschlussului vor duce la complicaţii cu Anglia şi Franţa. Exista, evident, o vizibilă preocupare pentru conservarea graniţelor româneşti, în contextul unor revizuiri de frontiere în Europa. În replică, Hitler anunţa că Germania “nu are nici un fel de aspiraţii teritoriale în Balcani” şi că “nu este interesată de problemele teritoriale dintre statele balcanice”.
În legătură cu jocul extern al României în lunile care au urmat, Hillgruber este de părere că, în perioada crizei regiunii sudete (partea din Cehoslovacia care era locuită, în majoritate, de etnici germani – vizată de Reich în perspectiva creării “Spaţiului Vital”), “privind retrospectiv politica guvernului român din vara anului 1938, se pot constata următoarele tendinţe: sub presiunea poziţiei adoptate de Polonia şi de teamă că România ar putea deveni teatru de război între Germania şi Rusia, guvernul român se opune insistenţelor Franţei în problema trecerii trupelor sovietice prin România. (…) Pentru Regele Carol, factorul hotărîtor în politica europeană în timpul crizei şi într-un eventual conflict era Marea Britanie, a cărei poziţie era în mare măsură determinantă pentru România. Faţă de Germania, politica românească este deosebit de precaută şi rezervată. Ea încearcă, ce-i drept, să preîntîmpine o prea mare extindere a puterii Germaniei în sud-estul Europei” . La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea se gîndea la “legături cît mai strînse cu Franţa şi Anglia, fidelitatea absolută a aliaţilor noştri, să nu ne lăsăm angajaţi niciodată într-un conflict cu Germania, iar faţă de U.R.S.S. nici o legătură strînsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil. (…) Cheia situaţiei tot Anglia este”.
După Acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938, situaţia s-a schimbat radical, în sensul că regele s-a decis să acţioneze energic pentru o apropiere politică de Germania. În acest context, se lua în calcul şi posibila dispariţie a Micii Înţelegeri, care putea conduce la slăbirea capacităţii României de a face faţă pretenţiilor revizioniste maghiare. De aceea, “se impunea găsirea unor noi soluţii care puteau fi folosite pentru menţinerea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii ţării” . Eşecul convorbirilor pe care suveranul le-a purtat între 15 şi 20 noiembrie la Londra şi Paris l-au determinat pe conducătorul statului român să-şi înfrîngă rezervele, să treacă peste prejudecăţi şi să se întîlnească cu Hitler, la 24 noiembrie, la Berghof, pentru a-i prezenta obiectivele României: relaţii comerciale bune cu Europa centrală, în primul rind cu Germania; un drum de legătură sigur spre Europa centrală; cunoaşterea poziţiei Germaniei în problema pretenţiilor revizioniste ungare faţă de România, precum şi în problema Ucrainei subcarpatice. Răspunsurile primite de la Fuhrer au fost nuanţate, dar liniştitoare: ţara noastră nu era ameninţată. Între 25 şi 26 noiembrie, Carol s-a întîlnit la Leipzig cu Hermann Goering, astfel debutînd convorbirile cu privire la încheierea unui tratat economic româno-german.
Totuşi, bunele raporturi dintre cele două state aveau să fie grav tulburate numai cîteva zile mai tîrziu, prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 membri ai Mişcării Legionare, la ordinul suveranului Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Această măsură sîngeroasă şi pripită a produs stupefacţie la Berlin, iar tensiunea dintre cele două ţări, în loc să scadă, a crescut simţitor. România avea să revină la vechiul ei obiectiv al politicii ei externe: “de a interesa puterile occidentale şi, în primul rînd, Marea Britanie, în sud-estul european şi de a realiza legături cît mai strînse între acestea şi România. Evenimentele din martie 1939 au oferit prilejul pentru o înaintare spectaculoasă în această direcţie”.
La 15 martie 1939, se produce dezmembrarea Cehoslovaciei şi dispariţia acestui stat de pe harta Europei. România face demersuri pentru încheierea unui tratat economic cu Germania (Tratatul “Wolthat”, după numele înaltului responsabil german care s-a ocupat de negocierea condiţiilor), semnarea avînd loc la Bucureşti, la 23 martie; în paralel, încearcă să obţină solide garanţii franco-britanice, a căror publicare, la 13 aprilie, este întîmpinată cu satisfacţie la Bucureşti. Această duplicitate este observată şi de Hillgruber, căruia nu-i scapă că “în pofida marii importanţe economice a acordului româno-german, România a rămas pînă în timpul războiului între marile fronturi politice care se conturau”. De altfel, preponderenţa în guvern a cercurilor francofile şi anglofile a determinat încheierea unor acorduri economice similare celui cu Reichul atît cu Franţa (31 martie), cît şi cu Anglia (11 mai). Totuşi, trebuie spus că “semnarea Tratatului [“Wolthat”] a însemnat pentru economia românească un adevărat succes. Această colaborare rezolva problema excedentului de produse agricole. Totodată, colaborarea cu pretenţioasa economie germană obliga la acumularea de cunoştinţe tehnice şi de utilaj de înaltă calitate. Prin investiţiile făcute cu infrastructura şi instituţiile publice, România realiza un import de capital necesar, pe care cu resurse proprii nu l-ar fi obţinut”.
În diplomaţie, intensă a fost în acele luni activitatea ministrului de externe Grigore Gafencu, al cărui periplu european a inclus vizitele efectuate la Varşovia (4-6 martie), Berlin (18-20 aprilie), Londra şi Paris (24-30 aprilie). Jocurile se făceau, însă, din păcate, fără noi. La 23 august 1939 se încheie Pactul de neagresiune germano-sovietic (“Ribbentrop-Molotov”, “Hitler-Stalin”), al cărui protocol adiţional secret stipula, la punctul 3: “În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu” . Istoricul Gheorghe Buzatu remarca faptul că “pe moment, Hitler a cîştigat: a vrut războiul şi a putut ataca Polonia, beneficiind de neimplicarea U.R.S.S., dar, în perspectivă, a făcut o eroare de strategie politică şi militară de proporţii şi cu consecinţe nebănuite. Pactul (…) a ridicat U.R.S.S. la nivelul de putere continentală şi, în perspectivă, mondială, satisfăcută de Hitler, dar curtată de adversarii săi – Franţa şi Marea Britanie, mai cu seamă. Consecinţa? Europa a fost aruncată pe mai mulţi ani sub dominaţia nazistă, în primul rînd, căreia i se va substitui (…) stăpînirea comunistă pe o durată de mai bine de patru decenii” . Despre cum a influenţat acest pact evoluţia ulterioară a statului român, merită amintită confidenţa lui Adolf Hitler făcută lui Benito Mussolini la 25 august 1939; Fuhrerul se declara convins că “România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei”.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, a îngrijorat România, care îşi declară în grabă neutralitatea: “suntem hotărîţi a păstra mai departe atitudinea paşnică de pînă acum”, se arată în comunicatul Consiliului de Miniştri, dat publicităţii după şedinţa din 4 septembrie . Situaţia externă a ţării era foarte gravă, dacă ţinem seama că izbucnirea războiului mobiliza forţele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii în vestul Europei, lăsîndu-i Uniunii Sovietice o largă libertate de a acţiona în răsăritul continentului. Istoria îi jucase o festă Poloniei, a cărei atitudine incorectă fusese probată, între altele, chiar în 1939, cu puţin timp înainte ca Ucraina subcarpatică să fie ocupată de armata ungară, cînd guvernul de la Varşovia avansase României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune de cotropire…
Gheorghe Buzatu aprecia că “perioada neutralităţii declarate a României (6 septembrie 1939 – 28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste. Departe de a se caracteriza prin pasivitate, ea s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare. (…) România a dus o politică activă şi a iniţiat acţiuni pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial şi evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei” . Fie şi un singur exemplu se dovedeşte elocvent: guvernul României a acordat găzduire guvernului polonez, în frunte cu preşedintele Moscicki şi premierul Skladkowski, ceea ce a stîrnit un val de proteste dinspre Germania.
Tot în această perioadă a neutralităţii, România a fost teatrul unor acţiuni de sabotaj pregătite şi organizate pe Dunăre de către serviciile speciale britanice. În scopul amintit, “agenţiile de navigaţie Watson & Youell şi Anglo-Danubian au fost transformate în organizaţii de sabotaj. Printre misiunile primite de aceştia era şi blocarea Dunării în zona Porţile de Fier. Pentru a coordona mai bine aceste activităţi, s-a creat la Londra societatea Goelland Transport Limited, care avea o sucursală la Bucureşti” . Lipsa de combativitate manifestată de serviciile româneşti în prevenirea şi reprimarea sabotajelor care vizau, de fapt, zona de interes economic german, a dat prilejul maşinii de propagandă a Reichului să lanseze violente atacuri care incriminau încălcarea neutralităţii asumate anterior, la nivel declarativ, de ţara noastră. Tonul era atît acuzator, cît şi triumfalist, luînd în considerare faptul că tentativa engleză de sabotaj pe Dunăre eşuase la 5 aprilie 1940.
Silit de succesiunea evenimentelor din viaţa politică europeană, Carol iese din espectativă în noiembrie 1939 şi se alătură demersurilor belgiene şi olandeze pentru reinstaurarea păcii, iar ministrul de externe Grigore Gafencu face publică, la 28 octombrie, propunerea română privind constituirea unui “bloc al neutrilor”, pe următoarele baze: “1) neutralitatea desăvîrşită în cadrul actualului conflict; 2) neagresiunea între statele făcînd parte din bloc; obligaţiile de asistenţă mutuală stipulată între unele state făcînd parte din bloc rămîn valabile în caz de agresiune; 3) în cazul unei agresiuni externe împotriva unuia dintre statele făcînd parte din blocul neutrilor, celelalte vor păstra cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statul atacat; 4) deciziuni luate de acord în vederea normalizării măsurilor militare luate la frontierele comune; 5) stabilirea unui contact direct între miniştrii Afacerilor Străine ai statelor făcînd parte din blocul neutrilor; 6) adoptarea unor măsuri de ordin economic în baza comunităţii de interese” . Din păcate, “răspunsurile guvernelor turc, iugoslav şi elen la propunerile României au venit mai tîrziu decît s-a aşteptat iniţial Gafencu” , abia spre sfîrşitul anului, ceea ce a dus la întîrzierea momentului în care s-ar fi putut face tatonări la Roma, Sofia şi Budapesta. Trebuie să avem în vedere mai mulţi factori care au concurat la zădărnicirea tentativei de constituire a “blocului neutrilor”, la eşecul regretabil al acestui proiect: rivalităţile şi disputele teritoriale dintre statele sud-est europene: politica de revizuire a frontierelor; refuzul Bulgariei şi Ungariei de a consimţi la o apropiere cu unele state membre ale Înţelegerii Balcanice: opoziţia marilor puteri europene (în special Italia şi Germania).
Ce a urmat se cunoaşte: “precipitarea evenimentelor militare pe Frontul de Vest, campania de presă antiromânească din Ungaria, poziţia guvernelor Angliei şi Franţei – care acuzau România de lipsă de înţelegere faţă de Bulgaria, noua atitudine a Sovietelor au avut drept consecinţă izolarea ţării” . Presat de împrejurări, speriat de succesele germane în Vest şi de ameninţarea sovietică, Carol al II-lea schimbă, în mod oficial, la 29 mai 1940, traseul politicii externe a României, preferînd apropierea de Germania. Se încheie “faimosul Pact al petrolului, semnat de Cancicov şi Neubacher, cunoscut şi sub numele de Pactul armament-petrol, dat fiind că România livra Reichului cantităţile de ţiţei ce-i reveneau ca redevenţe de stat, iar Reichul trimitea în schimb arme, inclusive cele capturate din Polonia. Pentru schimbul realizat, părţile nu efectuau plăţi în numerar”.
Lunile următoare aveau să aducă prăbuşirea graniţelor ţării şi drama României Mari. Într-o notă a lui Joachim von Ribbentrop, trimisă lui Veaceslav Molotov la 25 iunie 1940, se preciza că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este, deci, dezinteresată de problema Basarabiei”. În acelaşi timp, “pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate”, iar “în restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice”. În concluzie, “conducerea Reichului ar fi pregătită (…) să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc”. A doua zi, la 26 iunie, prima notă ultimativă a guvernului sovietic aducea “propunerea” de înapoiere cu orice preţ a Basarabiei şi de transmitere a părţii de nord a Bucovinei. A doua notă, din 27 iunie, stipula că guvernul român urma să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti în decurs de patru zile. Răspunsul autorităţilor de la Bucureşti, prin noul ministru de externe Constantin Argetoianu, a survenit pe 28 iunie: “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, [guvernul român] se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate”.
Analiza atentă a ultimatumurilor lui Molotov scoate în evidenţă faptul că “Moscova îşi însuşeşte rolul de purtător de cuvînt al Ucrainei, în numele căreia cere României cele două provincii” ! Istoricul Gheorghe Buzatu constata cu amărăciune că “acţiunile U.R.S.S. din iunie-iulie 1940 au avut, în ansamblu, un efect catastrofal asupra României. Notele ultimative din 26-27 iunie 1940 nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Căci, în adevăr, odată satisfăcute revendicările Moscovei, cine mai putea stăvili pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi U.R.S.S.? Guvernul de la Bucureşti avea să fie silit, în consecinţă, să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta, după ce, la 1 iulie 1940, a renunţat la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939, iar la 11 iulie 1940 s-a retras oficial din Liga Naţiunilor. La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler, insistînd pentru o colaborare mai intimă cu Germania, care ar fi putut fi întărită de o alianţă şi de trimiterea unei misiuni militare germane în România. Replica Fuhrerului, din 3 iulie 1940, a fost prezentată regelui Carol al II-lea a doua zi, avînd – la numai cîteva ceasuri după terminarea evacuării dezastruoase din Basarabia şi Bucovina de Nord – efectul unui trăznet la Bucureşti: în mod amical, Carol al II-lea era avertizat că România ‹nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari, şi nu de români›”.
În ciuda acestor chestiuni, reieşea limpede că ţara noastră nu avea alt drum decît cel alături de Germania. Ilustrativă în acest sens este declaraţia primului ministru, Ion Gigurtu, din 8 iulie 1940, privind “noua orientare“ a politicii externe: “Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întîmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict”.
Desigur, Gigurtu nu avea cum să explice anumite probleme neclare din textul declaraţiei sale. Dacă locul României fusese tradiţional alături de puterile Axei, de ce nu fusese făcut pasul acesta firesc mai devreme, pentru a evita rapturile teritoriale din iunie? Dacă locul, din contra, nu era în rînd cu Germania şi Italia, care erau explicaţiile schimbării de atitudine? Ce cîştiga România alăturîndu-se Axei şi ce ar fi pierdut în cazul păstrării poziţiei anterioare? Iată doar cîteva paradoxuri ale declaraţiei făcute de reprezentantul puterii de la Bucureşti. De altminteri, neîncrederea reciprocă dintre Carol al II-lea şi Hitler este evidenţiată şi în scrisoarea acestuia din urmă din 17 iulie 1940. Fuhrerul german ţinea să precizeze ferm şi cinic: “Atît timp cît nu s-a ajuns la o reglementare rezonabilă a tuturor chestiunilor pendinte între România, Ungaria şi Bulgaria, nu va exista nici un sens în explorarea de către Germania a posibilităţilor unei colaborări mai strînse şi în asumarea – în funcţie de posibilităţi – a unor obligaţii mai cuprinzătoare”. Umbrela germană nu era pregătită încă să asigure continuitatea statului român. Condiţia pusă pentru existenţa protecţiei Reichului era reprezentată de noi cedări teritoriale sau, cu termenii lui Hitler: “Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări [România, Ungaria şi Bulgaria] printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decît orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tîrziu, ar duce inevitabil la noi crize”.
Inevitabilul s-a produs. La 19 august, încep la Craiova negocierile româno-bulgare. Cedarea Sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) se va realiza, pe baza unui accord semnat în aceeaşi localitate, la 7 septembrie. De fapt, atunci doar “se înregistrează cesiunea teritorială consfiinţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelugate tratative între cele două guverne” . După ce, între 16 şi 23 august, au loc la Turnu Severin tratative infructuoase româno-ungare, Hitler se decide la 26 august să realizeze un arbitraj în vederea soluţionării diferendului în legătură cu Transilvania. La 30 august – prin Dictatul de la Viena – nordul Transilvaniei şi întrîndul secuiesc sunt desprinse de România. Comunicatul oficial preciza că “teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia”.
Inutil să mai subliniem că pînă şi acest termen a fost nesocotit, iar invadarea teritoriilor menţionate anterior s-a produs mai devreme decît fusese stabilit. Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în acea perioadă şi unul dintre semnatarii Dictatului, povesteşte că i s-a făcut rău cînd a văzut pe hartă nenorocirea ce se pusese la cale: “Cînd am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa”. România fusese ciopîrţită şi aruncată în sfera de influenţă a Reichului. Constantin Corneanu arată că, în drumul ei către tabăra Germaniei, ţara noastră nu prea a avut de ales: “Întrucît în zona geopolitică şi strategică în care România s-a aflat, evitarea sferelor de influenţă era dificilă, aproape imposibilă, concluzionăm că România nu ar fi putut evita războiul. S-a ales partea germană care asigura o independenţă a statului, chiar limitată, menţinea regimul politico-social, promitea refacerea integrităţii ţării. De partea cealaltă se aflau deznaţionalizarea, un sistem politic, economic şi social străin spiritului naţional”.
Cum s-a ajuns aici şi cine sunt vinovaţii pentru prăbuşirea graniţelor – iată o întrebare la care istoricii noştri au înceercat să dea un răspuns concludent. Gheorghe Buzatu sublinia că “în perioada 1938-1940, după acordul nefast de la Munchen şi în mod cu totul deosebit după încheierea Pactului Hitler-Stalin, situaţia externă a României s-a agravat treptat, dar sigur, atît sub raport politico-diplomatic, cît şi militar. Nu mai puţin s-a deteriorat situaţia internă a României. Momentul de vîrf al crizei a survenit în vara anului 1940 (iunie-august), fiind nu numaidecît intens şi minuţios pregătit şi aşteptat de către statele vecine agresoare şi revizioniste (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria), dar şi anume ales de către acestea. Guvernele de la Bucureşti, regimul însuşi al lui Carol al II-lea, ale căror decizii de cedare în faţa statelor menţionate încercăm să ni le explicăm, nu pot fi însă absolvite integral de rezultatul atins – izolarea externă rapidă a României, dat fiind că, aşa cum au guvernat anterior şi în zilele de angoasă ale crizelor survenite, ele poartă răspunderea lor, distinctă, pentru conducerea ţării pe toboganul prăbuşirii”. Aşadar, acceptarea fără luptă a ciuntirii graniţelor este departe de a fi unica soluţie. Mai mult, este departe de a reprezenta cea mai bună variantă, iar “forţele politice de la Bucureşti au optat prea uşor şi rapid pentru soluţia evacuării regiunilor istorice din est, ele aflîndu-şi fără mare greutate un alibi convenabil pentru actul lor: izolarea politico-diplomatică a ţării, imposibilitatea obţinerii asistenţei militare din partea Angliei (singura rămasă în faţa asaltului german) şi a Franţei (nevoită să capituleze la 22 iunie 1940) şi voinţa de a păstra nucleul statului român, ca în 1916-1918, cînd România fusese redusă la Moldova dintre Carpaţi şi Prut, dar care trebuia să constituie magnetul ce avea să atragă, la sfîrşitul presupus fericit al ostilităţilor aflate în curs, pe toţi românii laolaltă, aidoma ca în 1918”.
Principalul culpabil dintre cei din interior (regele deceniului trei românesc) pleacă din ţară, dar nu înainte de a lăsa frîiele puterii în mîinile unui om considerat “providenţial”. După cum constata istoricul Jipa Rotaru, “zvîrcolirile ţării, triplu mutilată în vara lui 1940, îl determină pe Carol al II-lea să-l caute pe generalul Ion Antonescu, socotindu-l singurul în măsură a salva ţara, pentru a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată stăpîni situaţia care se agrava de la ceas la ceas. (…) Prin Decretul de învestire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu, din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheie. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act de reînnoire a învestirii generaului Ion Antonescu cu depline puteri. A urmat, la 8 septembrie, Înaltul Decret nr. 3072 prin care se crea o nouă insituţie politică, cea de Conducător al Statului, învestită cu puteri discreţionare. Ea concentra atît atribute ale puterii legislative, cît şi pe cele ale puterii executive”. Vechiul regim, responsabil pentru politica externă catastrofal de ezitantă care, prin însăşi natura ei, nu avea cum să asigure păstrarea intactă a frontierelor de la 1918, lăsa locul unui regim nou, care încerca să-şi profesionalizeze mecanismul politico-diplomatic. Polul spre care s-a orientat ţara noastră a fost acela reprezentat de statele Axei, unde importanţa factorului german era una covîrşitoare. Relaţiile româno-germane din perioada 1940-1944 au constituit obiectul de cercetare a multor istorici români şi străini, între care îi menţionăm pe Andreas Hillgruber, Aurică Simion, Gheorghe Buzatu, Larry Watts, Alexandru Duţu şi Valeriu Florin Dobrinescu. Majoritatea celor care au studiat cu atenţie documentele epocii au ajuns la concluzia că, în perioada 1940-1943, conducătorul statului român, Mareşalul Ion Antonescu, a fost dispus într-o măsură mai mică la concesii faţă de cel de-al III-lea Reich. După tragedia de la Stalingrad, datorată în bună măsură lipsei echipamentului antitanc, dar şi pe fondul unor restanţe ale Germaniei în ceea ce priveşte livrările către România, divergenţele în raporturile bilaterale s-au adîncit. Liderul român a intuit just că forţa militară a aliatului german era insuficientă pentru a tranşa favorabil deznodămîntul Frontului de Est, iar soarta României ar fi, practic, pecetluită dacă Armata Roşie ar invada Europa Răsăriteană. În iulie 1944, Mareşalul era ferm convins că Germania trebuia să pregătească diplomatic pacea. În consecinţă, el a urmat linia germană în domeniul politico-militar, dar a acţionat diferit în chestiunile economico-financiare.
În continuare, ne propunem să ilustrăm – cu extrase din documentele oficiale ale perioadei respective – principalele etape ale evoluţiei raporturilor româno-germane. În urma convorbirilor dintre Antonescu şi generalul von Tippelskirch, din 15 septembrie 1940, s-au stabilit principiile pe baza cărora avea să funcţioneze misiunea militară germană în ţara noastră. Scopul acesteia era „să colaboreze cu Comandamentul român la reorganizarea, dotarea şi instrucţia armatei române pe baza experienţei făcute (sic!) de armata germană la campaniile din Polonia şi Franţa”. Pentru aceasta, „Comandamentul german va trimite în România o misiune militară, cu specialiştii necesari, unităţile destinate a arăta întrebuinţarea tehnico-tactică a mijloacelor moderne în luptă”. Erau detaliate elementele legate de compunerea şi funcţionarea misiunii, centrele de instrucţie, întreţinerea, cazarea şi sosirea unităţilor, precum şi colaborarea în caz de război, care „se va stabili din timp, direct între cele două ţări” . Von Tippelskirch a raportat superiorilor săi că „Antonescu speră, de asemenea, să obţină aparatură germană pentru dotarea unităţilor române. Intenţia sa era ca, după o scurtă perioadă de instruire tactică şi tehnică, plină de succes, a armatei române, să poată prelua materialul unităţilor germane dislocate în România. (…) Probabil că el înţelege prin alianţă militară o şi mai accentuată poziţie a Germaniei pentru asigurarea României împotriva unei agresiuni. Este foarte interesat de fundamentarea unei forţe militare reale, eficiente. El are deja planuri concrete în acest sens” . La 17 octombrie 1940 a avut loc prima şedinţă a comisiei româno-germane pentru aranjarea drepturilor şi situaţiei juridice a misiunii militare germane în România. S-au constituit următoarele subcomisii: 1) Hrană; 2) Chestiuni juridice; 3) Transporturi; 4) Cantonamente; 5) Solde, plăţi; 6) Chestiuni financiare; 7) Chestiuni de vamă; 8) Transmisiuni; 9) Poştă.
După începerea Războiului din Răsărit (la 22 iunie 1941) s-a constituit Organizaţia Todt, „ca o secţie de lucru a Reich-ului german pentru lucrări de construcţie de importanţă militară în vederea războiului”. În acest sens, s-au convenit, printr-un protocol bilateral, încheiat la 15 iulie: 1) Pregătirea braţelor de muncă necesare; 2) Pregătirea camioanelor necesare; 3) Executarea transporturilor necesare pe calea ferată; 4) Facilitarea problemelor de construcţie prin simplificarea formalităţilor; 5) Autorizaţia penru reîntrebuinţarea imediată a materialului de construcţie; 6) Împuternicirea de a face lucrări în zonele de graniţă. Era suportul logistic al arsenalului de luptă de pe frontul răsăritean. După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, armata română a continuat ofensiva, la rugămintea expresă a lui Adolf Hitler, exprimată în scrisoarea adresată lui Antonescu, la 27 iulie 1941: „Aş aprecia acum, cu deosebită recunoştinţă, dacă Domnia Voastră, domnule General Antonescu, îndată ce sub presiunea grupului de armate Sud dinspre nord-vest, rezistenţa pe Nistru va fi dislocată şi mai departe înspre sud, aţi înainta cu trupele Domniei Voastre în spaţiul de la sud-vest de Bug şi, prin aceasta, aţi lua asupra Domniei Voastre şi asigurarea controlului asupra acestui teritoriu. În acest scop, pun sub ordinele Domniei Voastre Corpul de Armată 4, cu diviziile 50, 72 şi 73, conduse de generalul de cavalerie Hansen, în timp ce Armata a 11-a, împreună cu Corpul de Armată 4 român, care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de Armate „Sud” la răsărit de Bug spre partea de jos a Niprului”.
În Acordul asupra întreţinerii trupelor germane în România, intrat în vigoare la 1 martie 1942, se stipula că toate „cheltuieliele trupelor germane în România le suportă Germania” . De asemenea, în Convenţia dintre armata germană şi cea română, privitoare la administrarea unei armate române şi a altor mari unităţi române ce operează în U.R.S.S., încheiată la 30 iunie 1942, se arăta că „necesităţile de bani ale armatei române se vor acoperi în ţinuturile ocupate ale U.R.S.S. prin mijloacele de plată valabile în ţările respective; la nevoie şi prin bonuri RKK”. Un capitol special era rezervat prăzii de război în Uniunea Sovietică, despre care se menţiona expres că era reprezentată doar de „averea mobilă a forţelor armate sovietice”. Totodată, bunurile capturate de către marile unităţi române „constituie captură românească”, în timp ce „subzistenţele şi furajele capturate de trupele româneşti şi care întrec nevoile lor imediate de hrană, se vor preda autorităţilor germane”.
Relaţiile româno-germane au înregistrat, ulterior, o deteriorare continuă şi accentuată. La 25 mai 1943, s-a întocmit de către Marele Cartier General o „Notă aspra imixtiunilor comandamentelor germane în comanda marilor unităţi române”. Iată cîteva idei esenţiale: 1) „Unele comandamente germane iau sub comandă mari unităţi române, trecînd peste comandanţii români mai mari sau egali în comandă. 2) Au fost comandamente germane care, necunoscînd exact situaţia, au luat totuşi comanda unităţilor române (neţinînd seama nici de ierarhie) şi care, prin măsurile luate şi ordinele date, au provocat confuzie. 3) Alte comandamente germane se amestecă în amănunt (prea mult) în pregătirea, execuţia şi conducerea marilor unităţi române, răpind astfel comandanţilor români prerogativele dreptului la comandă şi micşorînd, astfel, responsabilitatea lor, fără ca prin acest amestec, comandamentele germane să aducă un aport (sic!) material eficace pentru a ajuta la reuşita operaţiilor. 4) Au fost operaţii pregătite de marile unităţi tromâne, aflate sub comandamente germane, cărora comandamentele germane nu le-au dat sprijinul material ce erau obligate să le asigure şi nici pe cel pe care îl ceruseră comandamentele române. 5) Sunt comandamente germane care procedează frecvent la modificări repetate şi importante în comandamentul marii unităţi române aflate în subordine, rupînd foarte des, prin aceste modificări, legăturile organice şi de comandament, ştirbind prin aceasta autoritatea comandanţilor români asupra subordonaţilor şi împiedicîndu-i de la exercitarea prerogativelor dreptului de comandă”.
În 1944, dificultăţile din ce în ce mai mari au determinat necesitatea strîngerii legăturilor, din punct de vedere al economiei de război, între industria germană şi cea română, problemă evidenţiată şi într-un document din 3 august, de la Ministerul Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război, prin care se insista asupra măririi producţiei româneşti „pînă la plafonul maxim” . Erau ultimele săptămâni ale colaborării româno-germane. La 23 august, prin evenimentele de-acum binecunoscute, istoria noastră avea să ia un alt curs, pentru mai mult de o jumătate de veac. Lovitura de palat a echivalat cu deschiderea Cutiei Pandorei, ducînd la invadarea României de către Armata Roşie, sovietizarea ţării şi înrobirea ei pentru aproape jumătate de veac.
Autor: Vlad Hogea
Sursa: Ziarul Natiunea