Dintr-un orgoliu neacoperit, din laşitate politică, prostie sau dintr-o inocentă neştiinţă, România refuză încă să recunoască cea mai importantă lecţie a crizei: este prea săracă pentru a avea un aparat administrativ scump.
România este prea săracă pentru a cheltui 9% din PIB pentru salariile bugetarilor. Asta nu înseamnă neapărat că sunt prea mulţi angajaţi la stat sau că aceştia ar avea salarii prea mari, ci, pur şi simplu, că nu sunt bani şi că, în eventualitatea în care ar fi, aceştia ar trebui înmulţiţi prin investiţii şi nu injectaţi în consum.
Se spune, pe bună dreptate, că cifrele nu mint, dar că este foarte uşor să le foloseşti pentru a minţi sau pentru a induce în eroare. Unii oficiali români, abia recent trecuţi în opoziţie sau care au condus România până la începerea crizei, susţin că în unele state ponderea salariilor în PIB este tot de 9% sau chiar mai mare. Este adevărat. Corect ar fi însă ca ponderea salariilor bugetarilor să fie calculată după câţi bani are statul, deci după veniturile bugetare, şi nu după câţi bani are economia, pentru că ei sunt plătiţi direct de către stat şi indirect de către economie, prin taxele şi impozitele plătite de mediul privat.
Bugetul României are venituri de 31% din PIB iar media europeană este de 40% din PIB. Asta înseamnă că un stat UE care alocă 9% din PIB pentru lefurile bugetarilor cheltuieşte numai un sfert din banii pe care îi are pentru acest capitol, în timp ce România cheltuieşte o treime.
Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, a explicat acest lucru făcând o analogie: “România nu-şi poate permite un sector public de tip Mercedes, ci unul de tip Dacia”.
Franks nu a spus nimic nou. De fapt, acesta a fost unul dintre primele lucruri pe care le-a explicat în mod public chiar la semnarea acordului cu Fondul în primăvara anului trecut. Mai mult decât atât, discursul despre cheltuielile prea mari ale statului, când vine vorba de salariile bugetarilor, este prezentat, de ani buni, cu aproape fiecare ocazie propice, şi de economiştii români, şi de oficialii unor instituţii precum BNR.
Poate că oficialul FMI a considerat necesar să sublinieze din nou acest lucru tocmai pentru că, aflată la volanul unei Dacii pe care o confundă de câţiva ani cu un Mercedes, România are nevoie de cineva din exteriorul “maşinii” care să îi arate ce scrie pe sigla de pe grila radiatorului. Poate tocmai zgomotul făcut de motorul românesc forţat să producă la fel de mulţi bani-putere ca unul bavarez este motivul pentru care România nu a auzit până acum nici un avertisment, nici din afară, nici dinăuntru.
Poate că tocmai fumul scos de un motor economic supraturat, consumul pe datorie, este cel din cauza căruia România a evitat abia în ultima clipă, cu un ajutor scump şi ruşinos, prăbuşirea.
Ameţit de viteza creşterii economice atinsă până nu demult, de 6% din PIB an de an, guvernul a uitat să încetinească atunci când a fost nevoie, să se asigure că nu va face pană şi, nu în ultimul rând, să construiască mai întâi şi o infrastructură pe care economia românească să poată merge în siguranţă la viteze mari.
Oprită la semafor de criză, România îşi arată acum adevărata putere economică, prin startul de pe loc spre relansarea economiei. Până acum, mecanicii nu au reuşit nici măcar să pornească motorul, darămite să pregătească România pentru o “liniuţă” cu Bulgaria, Ungaria sau Polonia.