Este o chestiune legată direct de securitatea naţională, în acest mod şi la acest nivel tratată de marile state aflate în competiţia teribilă pentru câştigarea unui loc la masa decidenţilor ce hotărăsc acum cum va arăta lumea de mâine. Principiul este simplu şi a funcţionat întotdeauna ireproşabil: arată cine eşti prin însumarea valorilor naţionale, a realizărilor excepţionale pe toate planurile, arată cum naţiunea ta, prin intremediul acestor oameni, a reuşit să impulsioneze decisiv progresul într-un domeniu oarecare. Valoarea unei naţiuni nefiind un lucru abstract, acest cumul devine argumentul suprem pentru pretenţiile sale istorice dar şi justificare pentru ceea ce cere azi şi speră pentru mâine. Inversaţi procesul, negativizaţi-l, puneţi un semn „minus” în faţă şi veţi avea, la fel de simplu şi eficient, imaginea unei „naţiuni de simplă supravieţuire”, plină de probleme şi fiind prezentată ca problemă în relaţiile sale viitoare cu lumea civilizată. Acesta fiind raţionamentul, să vedem care sunt imaginile de forţă pe care, odată cu intrarea sa în lumea libertăţii recâştigate a spaţiului euro-atlantic, România şi-a permis să le lase să curgă, nestânjenite de nimeni şi de nimic, spre piaţa de putere a noilor aliaţi.
Am fost, rând pe rând, sau simultan: – ţara copiilor trăind părăsiţi şi în condiţii înfiorătoare în orfelinate – ţara pentru care Parlamentul European a trebuit să ameninţe cu îngheţarea procesului de aderare dacă nu se adopta legea care să interzică vânzarea copiilor – ţara de unde pleacă valurile succesive de romi merşi la cerşit în capitalele europene – ţara de unde s-a spus că pleacă, mai nou, răufăcătorii Europei, ameninţare directă la securitatea internă a unor ţări europene care produc periodic statistici concludente în acest sens – ţara pentru care (alături de Bulgaria) a trebuit creat un mecanism preventiv special, unic în istoria UE, faimosul MCV, prezentat entuziast chiar de unii europarlamentari drept singurul mod prin care civilizata Europă poate să menţină în frâu corupta şi ticăloasa Românie – ţara unde, aşa cum spunea la Bruxelles un fost europarlamentar român, dl. Laszlo Tokes, are loc de decenii un adevărat genocid cultural împotriva identităţii comunităţii maghiare – ţara care-şi vinde cel mai ieftin pădurile şi terenul agricol, unde se ară încă cu plugul tras de cai şi căruţele merg pe şosele, etc. Ţara, acum, unde o companie comercială, VENERIS, alege pentru publicitatea unui produs (kit-ul de autotestare BTS disponibil online şi în farmacii), îşi permite să folosească nestânjenită imaginea poetului naţional, presupus mort din cauza unei boli venerice transmisibile. Cumplită procedură în indiferenţa de data asta pur şi simplu criminală a noastră, a tuturor.
După ştiinţa mea, nimeni în lume, cel puţin în partea asta civilizată de care spunem că aparţinem, nu şi-ar fi permis o asemenea blasfemie. Vă închipuiţi oare că aşa ceva s-ar fi putut produce în Franţa, folosind acelaşi raţionament de susţinere a unei campanii publicitare anti maladii sexual transmisibile, cu imaginea lui Alphonse Daudet, Paul Gaugin, Jules de Goncourt, Toulouse-Lautrec, Charles Baudelaire, Guy de Maupassant, Gustave Flaubert Edouard Manet, în Germania cu Nietzche, în Olanda cu Vincent van Gogh, în Marea Britanie cu John Keats sau Oscar Wilde sau Winston Churchill, în Austria cu Mozart….mai adăugaţi numele lui Franz Schubert, Roberto Donizetti, Howard Hughes, Smetana, toţi citaţi, istoric, cu decese cauzate probabil de aceeaşi maladie? Este cumva imaginabil că statele respective nu ar fi aruncat instantaneu în acţiune toate mijloacele legale aflate la îndemână (dar şi formule de presiune mai puţin evidente, dar extrem de eficiente) pentru a evita apariţia unui asemenea scandal naţional? Vă închipuiţi o asemenea reclamă cu chipul lui Lenin sau/şi Ivan cel Groaznic afişată în farmaciile din Rusia? Dar una cu chipul lui Napoleon în Franţa? Sau una cu Mussolini în Italia? Sau una cu Ulrich von Hutten (unul dintre marii propagandiţti ai Reformei) în Germania? De unii se ştie că au murit de sifilis, de alţii doar se bănuieşte. Nu face nimic, ar raţiona cei de la VENRIS, tot e bine să le punem, dacă putem, imaginea pe produs, că se vinde. Dacă se poate. Tocmai asta e, că la alţii, la toţi ceilalţi, nu s-ar putea. Din start. Nici n-ar îndrăzni să se gândească. Aici însă, în România, de ce nu? Oare nu aşa ne convingem că aici la noi este “ţara unde orice e posibil” (nu ”ţara tuturor posibilităţilor”) şi, ca atare, totul este permis? Nu este vorba, pur şi simplu, de un incident nefericit transformat în subiect pentru o campanie de presă. Este vorba despre o discuţie de substanţă pe care, odată şi odată, România va fi obligată să şi-o asume. Cea care priveşte galeria simbolurilor naţionale, asumate şi protejate ca atare de către naţiunea română. Sunem printre acele ţări ale continentului nostru care, poate nu întâmplător, nu avem un Panteon – construcţie arhitecturală clasică în operaţiunea aceasta de valorizare a patrimoniului naţional în care fiecare stat investeşte, tradiţional, energii considerabile. Oare de ce? Cea mai simplă şi uzitată explicaţie este cea a orgoliului naţional. Este, desigur, o componentă reală, dar departe de a fi singura. Nu uitaţi că, din nou, chiar în acest moment, se reactivează vechi fracturi culturale pe continentul nostru, alimentând dezvoltări politice cel puţin ciudate. Se pune din nou, absolut surprinzător, problema apartenenţei de drept a unor ţări la un anume spaţiu , definit ca atare prin componentele sale spirituale, religioase, sociale…şi atunci, într-o asemenea discuţie, patrimoniul civilizaţional comun poate fi definitoriu. Atenţie la modul în care, tocmai acum, simbolurile naţionale sunt supuse fie batjocurii, fie manipulării ordinare în scopuri politice circumstanţiale (mutilarea imnului naţional la o reuniune de partid deoarece un vers pomenea de un pronume devenit non grata în actuala conjuctură) sau pur şi simplu ignorate,cum spunea recent dl. Marius Obreja, vicepreşedinte al Senatului României care mărturisea sincer că nu ştie versurile imnului naţional dar că, atunci când îl aude, pune mâna pe inimă, gestul protocolar de respect şi pentru imnul Burkinei Faso… Este o bătălie de ţară pe care nu ar trebui s-o pierdem. Şi o vom face dacă vom continua să ne batem joc de toţi şi de toate aşa cum o facem acum, inducând ideea că totul este mizerie, că nu au existat, nu există şi nici nu pot exista valori autentice în mocirla Fanarului dâmboviţean. Momentul în care asta s-ar putea să ne coste teribil de mult nu este deloc departe. Uitaţi-vă bine în jur şi vedeţi că bătălia următoare pentru putere şi zone de influenţă s-a declanşat deja, fiind acum, din plin, în prima sa etapă, cea a războiului de propagandă. Război de propagandă? Nu e prea mult? În zilele următoare, vă vom oferi câteva exemple, de-a dreptul explozive, a ceea ce introduce acum în circuitul reţelelor sociale…
Autor: Cristian Unteanu
Sursa: Adevarul