Această modalitate de taxare neobişnuită – care se presupune că ar trebui să aducă mai mulţi bani la buget – exact asta e: un procedeu insolit, o taxare în afara oricăror reguli principiale. Ce se poate înţelege de aici? Că Guvernul îi impozitează mai abitir pe cei care au afaceri cu randamente mari? Este neeconomic! Că statul român aplică taxări particulare, cu ţinte directe? Este la limita unei legislaţii echitabile şi coerente!
Statul ar trebui să încurajeze companiile şi sectoarele care produc valoare adăugată mare, deci ideea taxării unor câştiguri cum că ar fi prea mari vine în răspărul unor politici care ar trebui să stimuleze eficienţa, alocarea judicioasă a resurselor, utilizarea unor tehnologii care reduc costurile de producţie şi promovarea unor produse sau servicii care să se afle în topul preferinţelor consumatorilor.
Nu poţi pedepsi aşadar pe cineva că are profit prea mare! Principial e incorect, şi tocmai de aceea o astfel de lege ca cea pe care noul Guvern ar dori să o propună este uşor atacabilă la Uniunea Europeană sau prin tribunale interne şi internaţionale. Insolită, neprincipială, excepţională şi cu adresă, o suprataxare a veniturilor companiilor petroliere nu îşi are locul într-un regim fiscal românesc dacă acesta se vrea coerent.
Statul poate însă face altceva! Poate ridica redevenţele pentru exploatarea petrolului, ca şi pentru a altor resurse naturale. Este principial, este corect, este coerent din punct de vedere legal şi corespunde unei realităţi: petrolul este al României şi nu al companiei care îl extrage. Aşa ceva este de necontestat; nu poate face obiectul unor sesizări la Comisia Europeană şi nici nu este atacabil prin tribunale. Este şi moral, pentru că o populaţie a României la limita sărăciei poate într-un sfârşit să beneficieze de resursele naturale ale propriei ţări, resurse care până acum au cam luat drumul străinătăţii pentru a contribui la bunăstarea cetăţenilor… Austriei.
Cât am putea câştiga din majorarea acestor redevenţe? Suficient de mult pentru a plăti mai acătării profesorii şi învăţătorii, medicii şi asistentele, poliţiştii şi funcţionarii din administraţia publică. Producţia internă a României se cifrează la aproximativ cinci milioane de tone de petrol pe an. Acum pe aceasta se ia o redevenţă de aproximativ 30 euro pe tonă, aproximativ 4% din preţul de piaţă, după cum a declarat recent premierul Victor Ponta. Deci din petrolul românesc, România câştigă doar 4%! Încasările din redevenţe la bugetul de stat au fost în 2011 de 173 milioane euro. În acelaşi an fiscal profitul net al OMV Petrom a fost de 887 milioane de euro. Nu din cine ştie ce eficientizare a activităţii, ci din exploatarea petrolului românesc de pe urma căruia cetăţenii români câştigă atât de puţin.
Constantin Tampiza, coordonator al strategiei de dezvoltare a Lukoil în România, explica în repetate rânduri care este “secretul” profitabilităţii Petrom: redevenţele mici. Dacă acestea nu ar fi de 30 euro pe tonă ca acum, ci de 347 dolari pe tonă ca în Rusia, distribuţia avuţiei între români (proprietarii teoretici ai resurselor) şi concesionarul (austriac) al exploatărilor zăcămintelor ar fi cu totul diferită. Puneţi creionul în mână şi calculaţi singuri: măcar un miliard de euro ar veni în plus la buget. An de an! Fără suprataxări, fără inovaţii legislative, fără haiducisme ca cele preconizate de ministrul Economiei, Daniel Chiţoiu!
În povestea “Prostia omenească”, Ion Creangă ne spune cum personajul principal şi-a luat lumea în cap părăsind casa exasperat de prostia nevestei şi a soacrei care boceau de teama ca pisica să nu răstoarne drobul de sare peste copil, fără a le trece prin cap să mute pruncul de acolo. Omul nostru a găsit însă în drumul său oameni încă mai năstruşnici în prostia lor: unul încerca să care soarele cu butoiul în casa sa, în loc să îşi facă ferestre, altul încerca să mute nucile cu furca, iar ultimul voia să îşi urce vaca pe casă cu funia pentru a mânca fânul, în loc să dea fânul jos. “Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”, îşi zise omul, întorcându-se la familia sa. Dacă nevasta şi soacra acestuia păcătuiau prin fatalism şi prin faptul că nu interveneau, în schimb celelalte personaje au în comun “inventivitatea” de a găsi soluţia cea mai insolită, cea mai complicată şi totodată cea mai eronată atunci când rezolvarea cea mai simplă şi mai eficientă aproape că se impune de la sine.
Cam aşa şi cu (supra)taxa domnului Chiţoiu. De ce să optăm pentru contorsiuni legislative atunci când mărirea redevenţelor este în mod vădit procedura cea mai clară, mai coerentă şi mai eficace? În plus, poate fi mai efectivă întrucât OMV Petrom poate ascunde profitul graţie inventivităţii contabile. Şi compania nici nu s-ar mai putea plânge că ar fi vitregită şi că o suprataxăm pentru competitivitatea ei. Dacă, inclusiv după majorarea redevenţelor, aceasta va reuşi să îşi amelioreze profitabilitatea pe alte segmente ar fi de lăudat, în niciun caz nu ar trebui penalizat prin suprataxare.
Chiar dacă în opinia publică auzim laude la adresa managementului Petrom, dacă am sta să ne gândim mai bine, acesta nu a rupt gura târgului. Uitându-ne la capitalizarea de piaţă a companiei, vedem că, ajustată la inflaţie, aceasta nu este decât marginal peste nivelurile de dinainte de privatizare când avea eticheta de “societate căpuşată”. De ce? Pentru că percepţia investitorilor de pe Bursă este în continuare aceea că OMV Petrom este “căpuşată” de compania-mamă prin preţurile de transfer. Atunci, nu putem să nu ne gândim că austriecii, dacă reuşesc să îşi ascundă câştigurile atât de bine faţă de propriii lor acţionari minoritari, cu atât mai mult o vor face faţă de un stat care vrea să îi suprataxeze.
Soluţia care se impune este aşadar majorarea redevenţelor. Restul este joc de glezne cu rotiri de braţe şi umflări de muşchi fără vreun rezultat. Într-o intervenţie de acum două săptămâni, pentru Money Channel, fostul negociator-şef al delegaţiei FMI în România, Jeffrey Franks, a spus că redevenţele nu vor fi modificate până la sfârşitul lui 2014, dar că aceasta va fi, în cele din urmă, rezoluţia: “În 2015, pentru următorii 10 ani, trebuie să aveţi un nou regim al redevenţelor şi taxelor. Cred că, din punctul de vedere al standardelor internaţionale, redevenţele şi taxele în sectorul energetic sunt reduse. Aşa că vă puteţi muta către un regim al redevenţelor şi taxelor pentru energie mai apropiat de media europeană şi încă să aveţi oportunităţi atractive pentru ca investitorii în domeniul energetic să vină.”
El a mai spus că a încurajat Guvernul să înceapă negocierile cu societăţile energetice care activează în România şi cu cele care doresc să investească pentru ca acestea să ştie ce profitabilitate vor avea în deceniul următor. “Cred că redevenţele pot fi mai ridicate, cred că taxarea industriei energetice poate fi mai ridicată, dar cred că cel mai important lucru este să aveţi stabilitate cât mai curând posibil pentru ca toată lumea să ştie care sunt regulile jocului”, a declarat Franks.
Suprataxarea face parte din afara oricăror reguli ale jocului şi nu poate fi nici măcar o soluţie intermediară până la majorarea redevenţelor hăt în 2015. Până la urmă, şi dacă statul ar majora redevenţele peste noapte nu ar fi cu nimic diferit de reducerea salariilor bugetarilor intempestiv cu 25% sau de majorarea TVA de la o zi la alta. Sunt sigur că românii au fost mai puţini pregătiţi să primească aceste lovituri în bugetele familiale peste noapte decât ar fi managementul Petrom să-şi regândească bilanţurile sau decât sunt acţionarii OMV obişnuiţi să ia şocurile unui picaj al cotaţiilor companiei pe Bursa de la Viena. Noi trebuie să ne vedem de interesul nostru din motive foarte bune pe care le enunţă tot Jeffrey Franks: “Dacă nu taxaţi resursele naturale suficient, încurajaţi exploatarea excesivă; odată ce resursele acestea sunt scoase din pământ, se duc pentru totdeauna, aşa încât ţara are interesul să spună: luaţi resurse care nu sunt regenerabile; sunt exploatate şi exportate, însă trebuie să avem o parte echitabilă pentru oamenii care au în proprietate acele resurse ce se află în pământ, iar aceia sunt românii.” Dacă o spune Franks, cum să nu o spunem noi?!
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro