Atunci cand meritul se masoara in bani, nu exista nicio limita etica in ceea ce priveste dimensiunea fluturasului de salariu al unui individ, spune Jean-Paul Fitoussi, profesor de economie si sef al Observatorului francez de conjuncturi economice din Paris, intr-un editorial pentru Project Syndicate.
Paradoxul este ca o parte a acestei evolutii se datoreaza unui cumul de doi factori: lucrarea lenta a democratiei, care elibereaza indivizii insa in acelasi timp ii alieneaza; si dezvoltarea unui sistem de asistenta sociala care imparte riscurile si sporeste autonomia indivizilor. Intre izolare si autonomie, oamenii incep sa creada din ce in ce mai mult ca doar ei sunt responsabili de propria soarta.
Aici intervine problema. Un individ este liber si autonom doar datorita deciziilor colective luate dupa o dezbatere democratica, mai ales acele decizii care garanteaza fiecarei persoane accesul la bunurile publice precum educatia, sanatatea, etc.
Este posibil sa se pastreze un oarecare simt al solidaritatii, insa este atat de abstract incat cei care au avut mai mult noroc in viata nu se simt prea indatorati societatii. Acestia simt ca isi datoreaza statutul doar meritului propriu, nu eforturilor colective – scoli finantate de la stat, universitati, etc – care i-au ajutat sa-si implineasca potentialul.
Cand meritul este masurat prin bani, nu exista nicio limita etica cu privire la dimensiunea salariului unui individ. Logica este urmatoarea: daca eu castig de zece, o suta, o mie de ori mai mult decat tine, este pentru ca eu merit sa castig de zece ori, de o suta, de o mie de ori mai mult.
Oamenii dau o valoare intrinseca banilor, raportandu-i la merit si calitati. Natura umana – egoul si/sau aroganta – fac restul. Nu este nicio surpriza, deci, ca multe persoane se gandesc ca sunt nepretuite.
Tendinta de supraevaluare intalneste cele mai putine obstacole pe piata financiara. Banii sunt aici priviti ca o abstractiune – ceea ce explica de ce salariile din acest domeniu nu mai au nicio legatura cu realitatea.
Desigur, cand a lovit criza, institutiile financiare au fost primele care au spus ca autonomia este nerealista si ca suntem toti interdependenti. In definitiv, acesta este motivul pentru care contribuabilii ar trebui sa-i salveze, nu?
Acum, aceleasi institutii au decis ca vor sa fie iar autonome. Asa ca aduc la viata lumea de dinaintea crizei, minimizand riscurile la care s-au supus contribuabilii si apucandu-se de aceleasi activitati care au functionat bine pentru ele si rau pentru restul.
Numai ca acum avem ochii larg deschisi. Criza ne-a amintit ce datoreaza fiecare dintre noi celuilalt si mai ales a subliniat un adevar pe care l-am uitat prea usor in trecut: bogatii profita mai mult de pe urma saracilor in cadrul cooperarii intre membrii societatii.
Doua concluzii pot fi trase din aceasta argumentatie. Prima este ca toti ne datoram o parte a succesului ajutorului celorlalti, avand in vedere bunurile comune oferite de societate. Acest fapt ar trebui sa conduca la mai multa modestie si restrangere in determinarea celor mai mari salarii, nu din motive morale ci pentru sustenabilitatea sistemului.
A doua concluzie este ca asa-zisele clase privilegiate, care au beneficiat cel mai mult de pe urma solidaritatii celorlalti, in special a celor saraci, nu mai pot nega contributiile acestora. Dupa cum demonstreaza insa istoria, este un rezultat care se va mai lasa mult asteptat.
sursa: ziare.com