Însă, odată cu trecerea timpului, suspiciunile dintre cele două naţiuni nu contenesc a se acumula. China se teme că SUA, o superputere aflată în declin, va căuta prin orice mijloace să blocheze noua afirmare a Chinei în lume; iar SUA începe a se teme că supremaţia ei mondială (economică, politică şi militară) este ameninţată de un stat chinez a cărui putere vertiginos crescută îi va alimenta naţionalismul sau tendinţele revarşande la nivel local, regional şi global. Astfel, China şi America sunt predestinate a deveni rivale, dar nu neapărat antagonice (aşa cum au fost superputerile Războiului Rece, SUA şi URSS) pentru că, în cazul de faţă, există premizele necesare spre a se tolera reciproc:
1. China Populară este mult diferită de URSS, nu se mai ocupă cu exportul de ideologie, ci doar cu acela de bunuri şi servicii; nu caută a atrage noi adepţi ai sistemului său de guvernare, ci doar inovaţia ştiinţifică şi tehnologică; nu caută întemeierea de colonii, ci doar acapararea informaţiei şi a resurselor de materii prime.
2. China este mult mai asemănătoare cu SUA, decât diferită, pentru că a făcut investiţii masive în obligaţiunile de stat americane, achiziţionează materii prime pe care le transformă în bunuri şi servicii de serie, tranzacţionate pe pieţele libere pentru acumularea de capital financiar şi se opune proliferării nucleare în restul lumii; participă la răspândirea capitalismului pe glob prin securizarea magistralelor de transport, cointeresarea asupra menţinerii păcii ori stabilităţii internaţionale, precum şi evitarea unui război generalizat.
Avantajul celor două naţiuni, la începutul mileniului III, îl constituie faptul că ambele au putut contempla nenorocirile înfăptuite pe toată perioada secolului XX de rivalităţile marilor puteri; de aceea, lor li se oferă perspectiva articulării unui secol XXI coerent, cu beneficii şi avantaje de ambele părţi – la care se adaugă în ultimii 20 ani şi gradul sporit al interconectivităţii facilitat de globalizare, mergându-se până la dependenţa reciprocă a celor două mari economii ale lumii. S-a ajuns aici din dorinţa chinezilor de a câştiga timp pentru a evita colapsul economic, (datorat exploziei demografice corelat cu subdezvoltarea anacronică) şi din convingerea Americii că deschiderea economică va conduce la crearea unei clase de mijloc suficient de numeroasă pentru a revendica puterea politică printr-o revoluţie tăcută – care în cele din urmă va democratiza întreaga Chină. Până atunci, liberalizarea economică, pe lângă darul de a atrage în timp liberalizarea politică, are menirea – aşa cum atrag atenţia teoreticienii neoliberali – de a induce credibilitate şi de a favoriza cooperarea, creând interdependenţă între actorii sistemului internaţional.
Premizele de rivalitate ţin de securitatea militară a fiecăruia dintre cele două state, ca şi de competiţia strategică pentru pieţele de desfacere, acapararea de resurse ori exacerbarea naţionalismului pe ambele maluri ale Pacificului. Ele au o istorie mai veche, întrucât SUA şi-a dorit la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial un stat chinez unificat, puternic şi democratic, însă a reuşit obţinerea doar a primelor două dintre cele trei deziterate. După 1991, SUA şi-a dorit un stat chinez împuternicit şi responsabil; însă, a constatat dezamăgirea de a obţine doar primul dintre cele două deziterate. De aceea, Statele Unite simt că au obligaţia legală şi morală de a preveni o eventuală preluare prin forţă a Taiwanului ori a unei serii de insule minuscule vietnameze, japoneze ori filipineze, de către un regim comunist, fie el puternic şi influent.
În timp ce SUA pare a fi blocată în războiul global contra terorii şi că orizonturile diplomatice ale Washingtonului s-au oprit la suburbiile din Orientul Mijlociu, în secret, se conturează din ce în ce mai evident o confruntare mult mai importantă cu RPC şi Fed. Rusă în domeniul serviciilor secrete, diplomatic, economic şi tehnologic.
Din punct de vedere strategico-militar, superioritatea americană este contestată de ritmul alert al dezvoltării chineze. Ameninţarea prezenţei americane în strâmtoarea Taiwan, Coreea de Sud şi Japonia a determinat China în a-şi lua contra-măsuri militare. Cum aceasta reprezină o forţă relativ recentă a sistemului internaţional, iar Statele Unite o superputere mondială consacrată, atât sub raport economic cât şi militar, opţiunea logică a Chinei se impune a fi dezvoltareacapabilităţilor asimetrice de ripostă. Acestea se concretizează prin dezvoltarea tehnologiilor balistice (mai ales celor aero-navale şi antisatelit), a radarelor perfomante şi avioanelor de vânătoare de generaţie a şasea (J-10) ori cu amprentă invizibilă radar (J-20) sau a tehnologiei necesare purtării războaielor cibernetice – în condiţiile în care majoritatea forţelor americane sunt digitalizate, mai ales în cazul scutului antirachetă Aegis ori al sistemelelor antirachetă Patriot (regăsite în Japonia).
De asemenea, regimul de la Beijing intenţionează înmulţirea flotei de submarine cu propulsie convenţională şi a lansat de anul trecut la apă primul său portavion, capabil a proiecta forţa aeriană chineză mai departe în restul Pacificului – areal dominat până acum doar de marina militară americană, japoneză, australiană ori rusă. Portavionul chinez a fost transformat dintr-o ambarcaţiune achiziţionată de la ucrainieni, fiind o fostă navă militară sovietică, iar pe viitor autorităţile de la Beijing au anunţat intenţia achiziţionării a încă două astfel de portavione improvizate. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu poate a-şi controla în totalitate apele teritoriale, Chinei îi este de ajuns să poată ameninţa oricând prezenţa militar-americană din Taiwan şi Marea Chinei de Sud (unde comuniştii chinezi deţin principalele centre urbane şi de producţie).
Armata Chinei nefiind una profesionistă, ci cu o organizare de masă, deţine aproape 2,3 milioane de soldaţi şi ofiţeri activi gata de luptă în orice moment (cea mai numeroasă din lume). De aceea, mediului politic îi este teamă a o ignora şi deci, a nu emana slăbiciune, ceea ce în consecinţă se traduce prin faptul că Beijingul nu are tendinţa de a da înapoi când vine vorba de dispute teritoriale. În esenţă, elita militară chineză este mult mai apropiată ca optică de conducerea militară nord-coreeană (ce pune armata în fruntea tuturor afacerilor statului), decât de mediul chinez de afaceri – din considerente naţionaliste şi raţiuni de securitate. Problema Taiwanului, la fel cum a fost şi cea a fostelor concesiuni Hong Kong şi Macao (reintegrate în naţiunea mamă între 1997 şi 1999) reprezintă pentru politica internă chineză o chestiune emoţională, la fel cu cea a Kosovo-ului, Irlandei de Nord sau Ierusalimului. Doar că pentru SUA, dacă zona de demarcaţie dintre cele două state coreene reprezintă graniţa terestră dintre Occident şi comunismul asiatic, strâmtoarea taiwaneză reprezintă limita maritimă. Datorită superiorităţii nete din domeniul nuclear al americanilor, China nu va încerca să ocupe forţat Taiwanul, ci mai degrabă să submineze mişcarea de independenţă a insularilor şi să acumuleze treptat avantaje, istovind opoziţia. În plus, oricât de numeroasă şi retehnologizată va deveni armata chineză, ea nu va putea „înota” spre adversari. Spre deosebire de Rusia, China nu are deocamdată o flotă puternică şi de aceea nu pretinde viziunea unei dominaţii globale, ci strict regionale. De aceea, în privinţa Taiwanului, regimul comunist de la Beijing foloseşte o strategie duală: una a apropierii prin concesii economice acoradate taiwanezilor pe continent, dublată de ameninţările belicoase atunci când exprimările publice ale politicienilor taiwanezi capătă accente ce vizează independenţa. La rându-i, SUA a adoptat, încă de pe vremea administraţiei Nixon, politica „ambiguităţii strategice” – datorită căreia nici Taipeiul, nici Beijingul nu pot ştii exact care ar fi răspunsul Americii în eventualitatea unui conflict între chinezii insulari şi cei continentali.
Rivalitatea suferă o extensie şi în planul diplomatic: dacă pentru Occident, statele eşuate ale Lumii a Treia reprezintă o povară dificil de gestionat, pentru China ele se prezintă ca oportunitate benefică. Naţiunile aflate la periferia sistemului internaţional pot forma împreună o majoritate de voturi în diverse foruri internaţionale (de o manieră asemănătoare utilizării lor în trecut de către URSS, după valul decolonializării). Clienţii sunt chiar aceeaşi pe care SUA şi UE îi ignoră până la izbucnirea vreunei crize cu potenţialul de a-i afecta personal. Rezultatul nu s-a lăsat întârziat şi din ce în ce mai multe state au refuzat recunoaşterea Taiwan-ului ca stat de sine stătător la ONU, au refuzat condamnarea Chinei pentru nerespectarea drepturilor omului, au militat pentru intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului şi acordarea statutului de piaţă liberă – în ciuda obiecţiilor Occidentului care acuza China de practici competitive neloiale, de legi ale falimentului inadecvate sau de nerespectarea proprietăţilor intelectuale.
Deşi, în mass-media ultimilor ani abundă detaliile încordărilor armate dintre Occident şi Fed. Rusă, după terminarea Războiului Rece au existat destule momente militare tensionate şi între Beijing şi Washington, multe cu potenţialul escaladării explozive:
- momentul alegerilor democratice din Taiwan (1996) care au iritat Beijingul, datorită tendinţelor naţionaliste şi independinste ale caracterului electoral, determinând Armata de Eliberare Populară (AEP) să organizeze timp de mai multe zile manevre militare în strâmtoarea Taiwanului cu muniţie de război şi tentă de invazie. SUA a trimis ca replică în zonă două portavioane cu grupurile aferente de luptă, unul dintre portavioane purtând denumirea simbolică de USS Independence (USS Independenţa). Prin afişarea acestei manifestări de forţă, la care se adaugă livrări periodice de armament Taipeiului, SUA şi-a reafirmat sprijinul post-Război Rece pentru independenţa Taiwanului în faţa întregii lumi;
- evenimentul bombardării ambasadei chineze din Belgrad (mai 1999), soldat cu moartea a trei membrii ai personalului diplomatic chinez; NATO a afirmat că a fost un accident, deoarece CIA a oferit hărţi militare greşite. Evenimentele au stimulat cele mai ample erupţii de protest populare cu caracter antiamerican din China;
- episodul sechestrării unui avion de spionaj electronic american EP-3 aflat în misiune deasupra Mării Chinei de Sud la limita spaţiului aerian internaţional (aprilie 2001); incidentul aterizării forţate pe insula Hainan a fost provocat de aviaţia militară chineză care tachina de mai multe luni acest gen de supraveghere; echipajul a fost arestat timp de 10 zile, iar aparatul de zbor studiat în amănunt şi despuiat de tehnica pentru supraveghere, înainte de a fi expediat în bucăţi spre SUA;
- desfăşurarea experimentală de submarine chineze în preajma bazelor navale americane din Guam sau a grupurilor de luptă ale marinei SUA, aşa cum a fost cazul incidentului ieşirii la suprafaţă a unui submarin chinez la doar câteva mile distanţă în faţa portavionului USS Kitty Hawk, al cărei escortă a fost luată prin surprindere (octombrie 2006);
- achiziţionarea de către guvernul american a 16.000 de computere marca Lenovo (sub licenţă IBM) cu care au fost echipate reţele de comunicare oficiale, unele dintre ele strategice; la puţină vreme după, Biroul de Comerţ şi Taxe, un birou al Departamentului de Stat, Universitatea de Apărare a SUA şi Colegiul Naţional de Război au fost atacate cibernetic de hackeri a căror apartenenţă s-a stabilit ulterior a fi în China, blocându-se sistemele computerizate guvernamentale şi extinzându-se în toate reţelele de comunicaţii;
- doborârea experimentală de pe orbită a unui satelit meteorologic chinez defect de către o rachetă balistică antisatelit a AEP (septembrie 2007), ceea ce a determinat critica americanilor şi a europenilor pentru împrăştierea resturilor în atmosfera saturată deja de deşeuri cosmice;[1]
- preluînd o gamă largî de arme din Fed. Rusă, Beijingul a reînarmat la rîndu-i o multitudine de state ce se poziţionează antagonic intereselor americane în lume şi care se află în situaţia de ostilitate sau potenţial conflict cu Statele Unite (Coreea de Nord, Irak, Libia, Pakistan, Iran, Siria, Afganistan, Sudan). Pakistanului i s-a furnizat uraniu şi rachete balistice, iar China şi-a asigurat rachete antiaeriene Stinger cu detecţie radio-termică (de fabricaţie americană) şi tehnologie de reaprovizionare în aer; Iranului i-a devenit cel mai mare furnizor de arme şi de expertiză pentru construcţia reactoarelor nucleare; în Coreea de Nord a livrat sisteme de ghidare a rachetelor, tehnologie balistică şi computere; de asemenea, a încurajat colaborarea dintre Pakistan, Iran, Coreea de Nord şi Siria.[2]
În noiembrie 2012, succesorul la conducerea PCC a fost desemnat pentru a doua oară de o manieră paşnică, în persoana conservatorului Xi Jinping. Acesta i-a succedat preşedintelui Hu Jintao în martie 2013. Dar dialogul “giganţilor”, dintre Obama şi Jinping, a demarat formal, pe fondul tensiunilor din Peninsula Coreană, al atacurilor cibernetice repetate (mai ales din partea chinezilor) şi al disputelor insulare din Marea Chinei de Sud dintre China şi vecinii săi.
La începutul celui de-al III-lea mileniu, pe fondul antagonismului real datorat competiţiei pentru resursele globale ce sunt limitate, America caută a se folosi de puterea şi influenţa mondială căpătate pentru a limita accesul altora la resurse şi tehnologiile ce ar putea ameninţa poziţia singulară de superputere. La rândul său, în cadrul unui joc psihologic, China şi Rusia, intenţionează a răspunde asimetric, căutând specularea punctelor vulnerabile ale potenţialilor adversari. Stabilitatea politică, succesul economic, coeziunea naţională, forţa militară, creativitatea culturală şi avansul tehnologic au transformat China în cel de-al doilea stat al lumii, iar această calitate o împinge treptat către evoluţia devenirii unei superputeri. Creşterea puterii de facto, va conduce implicit la sporirea agresivităţii ulterioare. La rîndul său, Rusia şi-a încheiat acomodare post-sovietică în 2013, anunţând excedente bugetare anuale de zeci de miliarde de dolari. Totodată, devine în mediul relaţiilor internaţionale mai puternică şi mai agresivă, căutând permanent tăierea avântului pro-occidental al fostelor republici unionale. În ambele cazuri, vecinii acestor două state intenţionează ca pe termen scurt şi mediu să se acomodeze cu cele două puteri în ascensiune, mai degrabă decât să le înfrunte, căci ambele state continuă să se comporte agresiv faţă de vecinii lor. În plus, dacă ele nu ameninţă democraţiile de azi deja consacrate, cel puţin legitimează în ochii autoritariştilor şi al tiranilor locali regimurile lor represive; iar prin succesul economic dovedit, ca şi acumularea de putere geopolitică la nivel local sau regional, cele două puteri emergente par a întârzia (direct ori indirect) revenirea la democraţie a altor naţiuni mai mici şi mai vulnerabile.
Noii lideri chinezi ori ruşi, se tem că SUA încearcă să divizeze teritorial China ori Rusia, să le îndiguiască strategic, să le domine politic şi să le frâneze economic. SUA a căutat să separe problema drepturilor omului de chestiunea cooperării economice, folosind extinderea clauzei „Naţiunii cele mai favorizate” ca modalitate de a influenţa comportamentul chinez pentru a obţine profit, a-şi finanţa datoria externă ori a stopaa proliferarea nucleară, ca şi cooptarea ruşilor la menţinerea securităţii globale, mai ales contra terorismului. China şi Rusia nu doresc să accepte hegemonia americană în lume, iar SUA nu vrea să accepte hegemonia chineză în Asia, respectiv a Rusiei în Europa, deşi istoria, mărimea şi dinamismul economic împing Beijingul şi Moscova în aceste direcţii. China a încetat să mai tolereze prezenţa militară a Washingtonului în Asia de Sud-Est şi a început după 1991 să se opună activ prezenţei acestuia în regiune. Federaţia Rusă se simte asediată teritorial şi de aceea, menţine contingente militare în fostele sale republici, chiar în acelea în care prezenţa îi este contestată (Republica Moldova, Ucraina, Georgia şi Caucaz). Astfel, la începutul noului mileniu China şi Rusia au probleme cu status quo-ul regional şi refuză democratizarea. Rusia reprezintă un stat autoritar (mascat sub forma unei cvasidemocraţii), iar China continentală un totalitarism (disimulat de permisivitatea capitalismului ca sistem economic). Scopul acestora nu îl constituie maximizarea puterii la nivel internaţional în detrimentul celei americane, ci mai degrabă maximizarea securităţii proprii la nivel regional. Totuşi, sub aspect strategico-militar, China ori Rusia nu şi-ar putea permite o cursă a înarmărilor cu SUA, la fel cum nici URSS nu a mai putut-o face de la un anumit moment. La rându-i, America lui Obama a căutat până acum, pe lângă adaptarea continuă la strategia de atac a Al-Qaeda, menţinerea unui inel pro-occidental împotriva Fed. Ruse şi a RPC.
[1] “Satelit wars”, în The Economist, 11 decembrie 2010, p. 22.
[2] Samuel P. Hungtinton, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea Ordinii Mondiale, Bucureşti, Antet, 1997, pp. 275-276, 355, 360; Thomas Gordon, Seminţele focului. China şi culisele atacului asupra Americii, Bucureşti, Allfa, 2005, 117-124.
Autor: Liviu Madalin Neacsu
Sursa: Estica.eu