Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco-jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării” punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că daca un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” ( nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Formatul nu mi se părea important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri –, fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte şi gândeşte aproape concomitent, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane -, conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut – veţi spune că trebuia să mă aştept la asta – când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu in Casa Presei Libere. (va urma)
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro