Recenta vizită a premierului Iurie Leancă la cartierul general NATO din Bruxelles, întâlnirea sa cu secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, a trecut uşor neobservată de media din România.
Şeful guvernului de la Chişinău a declarat la cartierul general NATO, la conferinţa de presă comună cu Rasmussen, că Republica Moldova doreşte să se transforme din consumator de securitate într-unul din statele furnizoare de securitate. Leancă a reamintit de intenţia Republicii Moldova de a participa la operaţiunea KFOR din Kosovo. Premierul moldovean a subliniat că o bună cooperare cu NATO în mai multe domenii nu este afectată de statutul de neutralitate al ţării.
Cheia este aici: atât timp cât a ales să fie alături de alte state membre NATO, în operaţiuni de menţinere a securităţii internaţionale, Republica Moldova îşi poate consolida indirect propria ei securitate şi suveranitate.
Încă de acum trei ani, politicienii de la Chişinău au făcut eforturi să implementeze Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO. Pro-occidentalii de la Chişinău au înţeles că este de preferat să utilizeze această pârghie a parteneriatului cu Alianţa Nord Atlantică ca să opereze reforme în sectoarele apărării şi securităţii naţionale, sectoare sensibile unde, cu ani în urmă, dominau elementele remanente de control ale Rusiei. Prin acest parteneriat cu NATO, Republica Moldova beneficiază de asistenţă: programe de perfecţionare a cadrelor, schimburi, exerciţii, conferinţe, consultări, transfer de expertiză.
Cei care credeau că statutul de neutralitate convenit cu Moscova va impune Republicii Moldova să stopeze procesul de cooperare cu NATO, dat fiind că autorităţile de la Moscova şi Tiraspol ar vedea orice formă de relaţie cu NATO ca o violare a statutului de neutralitate, s-au înşelat.
Chişinăul a înţeles foarte bine că poate extrage un maximum de avantaje din redefinirea statutului neutralităţii. Potrivit Constituţiei, Republica Moldova este stat neutru, care nu poate face parte din organizaţiile militare şi care nu permite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.
În relaţiile internaţionale, statutul de neutralitate al unei ţări presupune multiple accepţii şi definiţii. Neutralitatea nu înseamnă doar neparticiparea unui stat la conflictul armat. Conceptul de neutralitate diferenţiată însemnă că statul neutru are totuşi datoria în plan internaţional să acorde ajutor nemilitar unui stat victimă a agresiunii, precum şi angajamentul clar de a nu sprijini statul agresor, bazat pe principiul că un război de agresiune este cea mai gravă crimă împotriva omenirii. Neutralitatea Republicii Moldova devine astfel compatibilă cu sistemul universal de securitate colectivă. Republica Moldova nu poate rămâne, deci, stat neutru în chestiunile legate de pacea mondială. Neutralitatea ei diferenţiată şi activă o obligă efectiv la contribuţii privind securitatea internaţională. Participarea contingentelor armate ale Republicii Moldova la operaţiunile sub egida ONU în vederea menţinerii păcii şi securităţii în „zonele fierbinţi” constituie UN bun exemplu.
O astfel de poziţionare a Republicii Moldova în contextul propriei doctrine a neutralităţii, într-o zonă geopolitică frământată de spaima unor potenţiale agresiuni venite din partea puterii de la răsărit, constituie o breşă extraordinară, chiar dacă una aparent nesemnificativă, în strategia Moscovei de control absolut asupra vecinătăţii ei apropiate.
Neutralitatea dorită de Moscova şi Tiraspol avea o cerinţă perversă: presupunea ca Republica Modova, în schimbul recunoaşterii reintegrării Transnistriei în teritoriul ei, să renunţe la forţele sale armate. Rusia voia ca neutralitatea Republicii Moldova să fie sinonimă cu demilitarizarea ei totală, transformând-o într-o simplă regiune dependentă de garanţiile de securitate venite de la est. Or, forţele armate ale unui stat constituie un atribut de bază al suveranităţii sale. Dacă Republica Moldova nu ar mai fi avut armată proprie, însemna că ea abandonează de facto suveranitatea ei. Trupele Moscovei ar fi dictat într-un asemenea vid de suveranitate.
Rămânând neutră, dar având propriile forţe militare aflate în parteneriat cu NATO, în operaţiuni de menţinere a securităţii internaţionale, Chişinăul reuşeşte nu doar să îşi conserve mai bine suveranitatea, dar aduce pe această cale mai aproape monitorizarea Alianţei Nord Atlantice de zona „conflictului îngheţat” cu regimul separatist pro-rus din Transnistria. Un astfel de focar de instabilitate (unde rămân staţionate trupe ruseşti, dar şi arsenal periculos) reprezintă o provocare permanentă la adresa securităţii internaţionale. Declaraţia lui Rasmussen la Bruxelles este cât se poate de lămuritoare: deşi nu este implicată, Alianţa Nord-Atlantică urmăreşte cu mare atenţie negocierile în procesul de reglementare a conflictului transnistrean.
Acesta ar fi unul din câştigurile tactice ale Republicii Moldova prin acest parteneriat cu NATO. Pe măsură ce el va aduce beneficii, ar putea atrage totodată o schimbare a opiniei publice moldoveneşti în privinţa unei viitoare abandonări a statutului de neutralitate al ţării şi a unei eventuale aderări la NATO. Deocamdată, potrivit sondajelor, puţin peste 25% din populaţia Republicii Moldova ar vota pentru aderarea ţării la NATO. Unii spun că opinia populaţiei ar putea fi schimbată, dacă ar exista un consens la nivel politic. Depinde imens de rezultatele guvernărilor pro-occidentale de la Chişinău să dovedească în continuare avantajele unei asemenea orientări.
autor: George Bogdan
sursa: cotidianul.ro