Compatrioţii noştri de etnie maghiară sunt, în marea majoritate, nişte indivizi civilizaţi. Sunt nenumărate exemple nu doar de convieţuire paşnică a celor două etnii, dar şi de prietenii grozave între maghiari, secui, români.
Apoi, sunt nenumărate exemple de etnici maghiari sau secui care au considerat sacră datoria faţă de ţara în care s-au născut şi au trăit, România, făcându-şi un renume mondial şi reprezentând-o cu cinste în lume.
Îmi revine în minte imaginea minunatei noastre sportive, Gabriela Szabo, cea care , după o victorie, s-a înfăşurat în drapelul românesc şi a mai dat un ocol stadionului, făcând astfel turul de onoare în culorile ţării Domniei Sale. Da, a Domniei Sale, căci socot că un asemenea gest merită de două ori întregul respect de care suntem capabili noi, ceilalţi care am privit-o de pe margine sau din confortul locuinţelor noastre.
Îmi revine apoi imaginea lui Tibor Selymesi, etnic secui din România, care săruta steagul românesc de pe tricou şi care nu şi-a pus măcar o dată problema să nu cânte imnul la meciurile Naţionalei. Cinste lor!
Există însă şi capete încinse, indivizi uşor de manipulat, cărora e suficient să li se planteze o idee cu titlu de ideal ca apoi să urmeze docil, chiar exuberant, un program făcut de alţii. Acestora le corespund alţii asemenea lor, din “barca” celor cu naţionalitate română.
Cine are totuşi interesul să agite apele, să facă să rodească sămânţa de scandal a naţionalismului etnic pe aceste meleaguri? Cui îi convine dezbinarea pe criterii etnice, într-o lume în care evoluţia vieţii social-economice arată destul de clar că micul contribuabil de oriunde ar fi el va deveni tot mai neînsemnat în ansamblul în perpetuă complicare al mecanismelor unui sistem social hilar numit democraţie, a cărui funcţionalitate devine din ce în ce mai condiţionată?
Divizarea etnică nu e decât o altă formă de fărâmiţare a societăţii, de agitaţie inutilă a apelor, câtă vreme câştigul de cauză acordat oricărei dintre părţile combatante nu oferă de fapt nici un progres real. Totul e mai degrabă o manipulare ordinară.
Vrei să iei din drepturi unui anumit segment social? Plasează-i în faţă o abureală mistico-religioasă, alături de zeci de motive de scindare socială, întărâtă-i pe toţi unii împotriva altora şi o să devină mai puţin evident şi important că oamenilor le sunt suflate de sub nas lucruri considerate principii sacre ale democraţiei. Azi se ceartă românii cu ungurii pe criterii etnice, mâine se vor certa moldovenii cu muntenii şi cu bănăţenii, pe criterii de patriotism local, poimâine se asmut cei din sectorul privat contra salariaţilor din sistemul bugetar… Recunoaşteţi “interpretul”?
Ceea ce s-a întâmplat la Miercurea Ciuc, însă, pe lângă faptul că e o ilegalitate în formă gravă şi continuată, necesită o discuţie despre un comportament pur şi simplu inadmisibil în relaţiile dintre state. Nu mai e numai problema ungurilor din România care sunt prea vocali. E vorba şi de atitudinea sfidătoare la adresa României a unor reprezentanţi sportivi ai statului maghiar, cărora li s-a spus cu siguranţă că au această calitate.
Păi, în felul acesta, maghiarii cu cetăţenie română mai au puţin şi dau foc drapelului României la întâlnirile oficiale, în aplauzele echipelor maghiare sau, cum remarca şi genialul tenisman, Ilie Năstase, cei în cauză ar putea arbora împreună steagul Ungariei pe Arcul de Triumf. Şi un asemenea lucru s-a putut petrece tocmai în ţara care a acordat minorităţii maghiare cele mai multe drepturi din Europa! Ce s-ar fi făcut membrii echipei Ungariei dacă, într-un meci cu naţionala Spaniei, desfăşurat la Vitoria, de exemplu, i-ar fi lovit ideea să cânte după cele două imnuri şi pe cel al Ţării Bascilor, împreună cu o parte din sală, arborând împreună simbolul Mişcării Separatiste Eta? Chiar le recomand un asemenea experiment!
Apropo de drepturile făcute cadou etnicilor descendenţi ai lui Attila, nu pot să nu-mi amintesc o întâmplare cu tâlc.
La începutul anilor 2000, m-am pomenit prins într-o discuţie pe această temă cu un amic din Statele Unite, un tip “de rit vechi”, în vârstă, civilizat, crescut în cele mai bune tradiţii ale clasei “middle-up”, altfel arhetipul americanilor aşteptaţi de bunicii noştri să salveze România din ghearele ursului sovietic, cu jumătate de veac în urmă.
L-am întrebat dacă la ei, în USA, membrii Congresului ar ceda, la o adică, unei eventuale cereri susţinute a etnicilor latino-americani de a li se permite să înveţe în limba maternă în şcolile de pe teritoriul federal. Sau de a legifera obligaţia afişării bilingve a denumirii localităţilor, în zone cu populaţie predominant hispanică.
Răspunsul a căzut sec, ca o lovitură de halebardă: cu siguranţă NU. Cu suplimentul picant: “şi cred că cel care propune aşa ceva are toate şansele să sfârşească linşat”.
Cred că toată şarada aceasta cu drepturile maghiarilor, cu cererile din ce în ce mai vocale şi mai absurde, în acelaşi timp, pretenţiile privind autonomia locală sau găselniţa cea nouă, ţinutul secuiesc, a durat destul.
Consider că ar cam fi timpul să înceteze, să ne putem vedea şi de treabă, căci cu siguranţă avem şi chestiuni care să merite cu adevărat să ne aplecăm asupra lor. Dar, înainte de orice, trebuie musai un protest oficial al statului român faţă de Ungaria, ai cărei reprezentanţi la o competiţie sportivă au intonat, pe pământul românesc, într-un mod cât se poate de nesportiv, un alt imn decât cel al ţării lor, ceea ce, în opinia mea, se traduce printr-o condamnabilă sfidare a suveranităţii naţionale a României. Cred că e obligatoriu ca Ministerul de Externe să reacţioneze în acest sens. Sau preşedintele nostru cel zglobiu şi jucător, că tot are atribuţii în reprezentarea externă a statului român.
Ion SCUTARU
sursa: financiarul.ro