Genul de emancipare anticipat de Marx pornea, aşa cum am arătat mai sus, de la clase, nu de la naţiuni. De la identităţi orizontale, fondate pe criterii economice, nu ierarhice, presupunînd o exploatare codificată legislativ şi ideologic. Clasele reprezintă o constantă de-a lungul istoriei; se schimbă doar în funcţie de mijloacele şi de modul de producţie ale fiecărei epoci (constituind infrastructura economicosocială). Pornind de la comuna primitivă, trecînd prin Antichitate şi perioada medievală şi ajungînd la capitalism, istoria a fost jalonată de raportul forţerelaţii de producţie. Primele, de obicei braţe de muncă propriu-zise sau invenţii care îmbunătăţeau calitatea vieţii, erau recuperate cu timpul şi transformate în relaţii de producţie, în sensul în care erau instituţionalizate în aşa fel încît profiturile pe care le aduceau erau acaparate doar de o mică parte a societăţii, de obicei de clasa care nu trebuia să muncească pentru a-şi asigura existenţa (Marx, Engels, Ideologia Germană, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, pp. 18-77).
Marfa şi capitalul
În capitalism, susţine Marx, situaţia se complică. Asta deoarece burghezia, clasa (semi)parazitară care deţine mijloacele de producţie şi caută să transforme în profit absolut orice, accentuează decalajul dintre sărăci şi bogăţi. Proletariatul, clasă creată de capitalul însuşi, devine, în procesul de producţie, tot mai organizat şi, în virtutea logicii interne acumulaţioniste a capitalului, tot mai numeros. Rezultatul va fi o explozie socială care va aboli distincţiile de clasă şi va oferi proletariatului mijloacele de producţie din mîinile burgheziei înfrînte şi deposedate. În scrierile din tinereţe, Marx pretinsese că a explicat acest proces – în termeni ştiinţifici, nu morali – prin distincţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Fiecare marfă – obiect intrat în circuitul comercial specific epocii moderne – are, pentru cumpărător, o utilitate (valoare de întrebuinţare), iar pentru patronul care o plasează în dinamica economică, o valoare de schimb. Patronul, capitalistul, are tot interesul ca valoarea de schimb, esenţa mărfii, să crească pentru a-i suplimenta profitul. Consumatorul, la rîndul său, plăteşte pentru o valoare de schimb de obicei supradimensionată în raport cu utilitatea pe care o extrage de pe urma produsului. Marfa – şi capitalul care o conţine – este deci o contradicţie între cele două tipuri de valori. Produsele necesare vieţii ar trebui vîndute în funcţie de utilitatea lor pentru cumpărător, nu de ambiţiile de îna – vuţire ale comercianţilor. De la cel care îl creează şi care îi imprimă o utilitate specifică şi pînă la cel care îl cumpără pentru propria folosinţă, produsul trece prin stadiul intermediar – şi inutil, susţine Marx – de marfă. Abolirea capitalului, inevitabilă în măsura în care polarizarea socială se amplifică, conduce deci la decomodificarea produselor economice şi la emanciparea atît a producătorului, cît şi a cumpărătorului (Marx,Contribuţii la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954).
Capitalul, lucrarea principală a lui Marx, reia problematica valorii şi îi oferă noi dimensiuni. Pe lîngă cele două valori mai sus amintite, de întrebuinţare şi de schimb, Marx introduce aici conceptul de valoare propriu-zi – să. În producerea fiecărei mărfi este inclusă acum o valoare echivalentă cu timpul de muncă necesar pentru producerea acesteia. Nu timpul individual de muncă, desigur variabil, ci o medie, numită de Marx „timpul de muncă socialmente necesar“ (Marx,Capitalul. Critica economiei politice, vol I. – Procesul de producţie al capitalului, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 79).
Valoarea abstactă a mărfii este dată de timpul de muncă investit în crearea ei, iar valoarea forţei de muncă, în resursele necesare pentru refacerea acesteia în unitatea de timp de care a fost nevoie spre a realiza respectivul produs. De exemplu, un muncitor creează o pereche de pantofi în două ore: mîncarea, somnul şi recreaţia necesare pentru a-şi reface forţa de muncă, astfel încît să fie capabil să producă a doua zi încă o pereche de pantofi în două ore, deci patru perechi în opt ore, cuantificate financiar, reprezintă valoarea reală a forţei de muncă necesară pentru producerea respectivei mărfi (Capitalul, pp. 199-201, 527).
Schimburile de mărfuri se realizează în baza echivalenţei valorilor reale pe care le conţin, adică a timpului abstract de muncă încorporat în ele. La rîndul lor, banii sînt tot o marfă, avînd valoare reală (greutate – Marx se referă la monedele făcute din metale preţioase; bancnotele nu ajunseseră pe vremea sa la un nivel de utilizare comparativ cu cel de astăzi) şi convenţională, adică simbolică. În timp, valoarea simbolică tinde să o depăşească pe cea convenţională, în sensul că banii se uzează şi contribuie la apariţia inflaţiei sau, pentru a reproduce clasica zicală economistă, banii răi îi alungă pe cei buni.
Banii nu sînt doar o simplă marfă. Sînt cea mai importantă marfă, deoarece reprezintă suprema ei „formă de echivalent“. În capitalism, valoarea în sine nu se poate exprima decît sub formă de marfă; Marx discută de „formă valoare relativă“, în sensul în care o marfă este echivalentă cu alta în funcţie de cantitatea de muncă abstractă (timp de muncă), nu concretă (munca efectivă: tăiat, lipit, cusut, manevrat etc.), pe care o încorporează. Mărfurile se schimbă sau se pre – schimbă unele în altele, reflectîndu-şi şi sporindu- şi valorile: pielea din care se produc pantofii, pentru a păstra exemplul de mai sus, este o „formă valoare relativă“ în raport cu pantofii, care sînt, pentru piele, o „formă de echivalent“. Forma supremă de echivalent în lumea mărfurilor sînt banii, deoarece în ei se reflectă valorile tuturor celorlalte mărfuri (Capitalul, pp. 88-107). Marfa este acum prizoniera unei duble contradicţii: cea între valoare, „cristalizare de muncă omenească nediferenţiată“ (Capitalul, p. 101), şi utilitate (contradicţie numită de Marx internă), respectiv cea dintre utilitate şi valoarea de schimb, ultima alcătuind şi „forma naturală a mărfii“ – contradicţie externă mărfii (Capitalul, pp. 99-100).
Producţie, exploatare, circulaţia mărfurilor
Marx încearcă să ne convingă de faptul că procesul circulaţiei mărfurilor, capitalismul, are la bază valorile abstracte, timpul de muncă necesar pentru producerea lor; acestea se schimbă între ele, nu sînt create de schimbul propriu-zis. De aici, Marx poate susţine în continuare că exploatarea începe în procesul producţei, nu pe tărîmul circulaţiei mărfurilor. Să revenim la muncitorul producător de pantofi. În opt ore de muncă, acesta produce, în mod normal, patru perechi de pantofi. Patronul vinde pantofii cu o sută cincizeci de lei bucata, iar muncitorului îi oferă, să zicem, cincizeci de lei pe zi salariu – suficient, în opinia sa, pentru reproducerea forţei de muncă. La sfîrşitul zilei, capitalistul vinde perechile de pantofi şi obţine şase sute de lei, din care, după ce plăteşte salariul muncitorului, îi rămîn cinci sute cincizeci. Surplusul, afirmă Marx, nu este nimic altceva decît plusvaloare. Muncitorul este exploatat după următorul algoritm: plata pe care o primeşte într-o zi de muncă o cîştigă practic într-o treime din timpul necesar producerii unei perechi de pantofi, adică patruzeci de minute. Dar contractul pe care l-a încheiat cu patronul prevede că trebuie să muncească un anumit număr de ore pe zi, nu doar cît să-şi cîştige salariul pentru respectiva ziuă. Rămîn şapte ore şi douăzeci de minute, în care muncitorul lucrează exclusiv pentru profitul patronului, fapt care îi permite lui Marx să susţină că întreg capitalul se reproduce din muncă neplătită: salariul şi contractul de muncă oferă o formă juridică imbatabilă cu ajutorul căreia capitalistul legitimează o relaţie socială incorectă şi inegală ce conţine „mistificările modului de producţie capitalist“ şi „iluziile sale despre libertate“ (Capi – talul, 1957, p. 546 şi 587) – muncitorii fiind consideraţi oameni liberi, care se pot angaja şi pot demisiona oricînd consideră de cu – viinţă, neputînd conştientiza că, de fapt, nu au o alternativă palpabilă reală, la sistem.
Numai că momentul trezirii se apropie, pe măsură ce proletariatul îşi dezvoltă conştiinţa de clasă îndurînd nenumărate abuzuri şi privaţiuni din partea exploatatorilor. Cum? Apar grevele, protestele, scăderea nivelului de trai, tensiuni sociale. Capitalul funcţionează însă în continuare, implacabil, creînd permanent ceea ce Marx a numit „diviziunea muncii“: specializări înguste care transformă munca dintr-o activitate înnobilantă sau cel puţin plăcută într-una repetitivă, mecanică, abrutizantă. Fără diviziunea muncii nu ar fi posibile însă schimburile de mărfuri, sîngele sistemului economic modern (Capitalul, pp. 368, 374, 380-381). Diviziunea muncii creează nu numai nemulţumire, ci şi apatie, dezumanizare, regresie intelectuală. Iar asta nu e tot. Capitalul mai are un aliat important, „fetişismul mărfii“: „Ceea ce capătă […] în ochii oamenilor forma fantasmagorică a unei relaţii între lucruri nu e nimic altceva decît relaţia socială determinată dintre oamenii înşişi“. Pentru că lucrurile, sub formă de mărfuri, sînt produse de oameni, fiind deci, ca întreg capitalul de altfel, o relaţie socială desfăşurată pe multiple paliere. „Pentru a găsi o analogie, trebuie […] să ne refugiem în regiunea nebuloasă a lumii religiei. Aici produsele omeneşti par a fi făpturi independente, însufleţite cu viaţă proprie şi avînd relaţii atît între ele, cît şi cu oamenii. Acelaşi lucru se întîmplă în lumea mărfurilor cu produsele muncii omeneşti. Iată ce numesc eu fetişismul care caracterizează produsele muncii din momentul cînd ele sînt produse ca mărfuri şi care, din această cauză, este inseparabil de producţia de mărfuri“ (Capitalul, p. 110).
Revoluţia socială
Dar capitalul se şi autosubminează, întinzînd astfel o nesperată mînă de ajutor revoluţiei sociale. Aşa cum am menţionat mai sus, muncitorii se organizează prin simplul fapt că învaţă să lucreze cu tehnologia care va produce, odată, bunuri ieftine şi accesibile pentru ei şi pentru toată lumea în general, nu numai pentru profitul capitaliştilor. Pentru că nu utilajele tehnice în sine constituie problema, ci relaţiile de producţie care le transformă în ustensile ale arbitrariului capitalist (Capitalul, p. 442). La fel şi banii – ce reprezintă o marfă, în măsura în care sînt folosiţi pentru a cumpăra marfă care să fie revîndută, ulterior, mai scump; dacă sînt întrebuinţaţi doar pentru a achiziţiona produse ce satisfac nevoi imediate, banii nu intră în circuitul capitalist, la fel ca şi mărfurile pe care le dislocă pentru a-i permite clientului să le extragă valoarea de utilizare. Capitalul, după cum ne amintim, operează cu valori de schimb, nu cu utilităţi; în cadrul său, argumentează Marx, banii sînt avansaţi pentru procurări ulterioare de mărfuri, niciodată cheltuiţi. Capitalul, pentru a reveni la mecanismul revoluţionar prezis de Marx, se compune din forţă de muncă şi utilaje. Prima reprezintă capitalul variabil, fluctuînd în funcţie de perioadele economice, ultimele fiind numite capital fix. De notat că numai capitalul variabil, munca umană, produce valoare; capitalul fix nu este capabil de aşa ceva, el doar transmiţînd, printr-un lent proces de uzură, o parte infimă din valoarea sa produsului final (Capitalul, pp. 231-238, 327-328, 401-404, 417, 420-421). Pentru a ieşi în cîştig, capitalistul caută prin orice mijloace să extragă plusvaloare, muncă neplătită. Putea face acest lucru mărind ziua de muncă, ceea ce se traducea prin „plusvaloare relativă“; dar odată cu sporirea puterii sindicatelor în secolul al XIX-lea, acest lucru nu a mai fost posibil. Patronilor nu le-a rămas decît să crească productivitatea muncii, accentuînd astfel „plusvaloarea relativă“ (Capitalul, p. 336). De exemplu, proprietarul fabricii de pantofi în care sînt angajaţi muncitorii noştri decide să îmbunătăţească producţia prin achiziţia de noi tehnologii performante.
Productivitatea muncii creşte şi, în loc să producă patru perechi de pantofi pe zi, muncitorul obţine acum mult mai mult, să zicem şaisprezece perechi. Salariul său rămîne însă aproximativ acelaşi. În primă fază, poate creşte puţin datorită noii abundenţe de mărfuri. Capitalistul, primind zilnic de la fiecare muncitor cîte şaisprezece perechi de pantofi pe care le vinde la acelaşi preţ, o sută cincizeci de lei, cîştigă acum două mii patru sute de lei, din care îi plăteşte salariul. Muncitorului, chiar dacă i-a crescut salariul de la cincizeci la şaptezeci şi cinci de lei pe zi (o creştere de cincizeci de procente, foarte puţin probabilă, dar, de dragul exemplului, să o admitem), nu mai lucrează însă patruzeci de minute pentru el şi restul timpului, pînă la opt ore, pentru capitalist, ci doar o jumătate de oră, ultimul primind acum şapte ore şi treizeci de minute de muncă neplătită. De ce? Pentru că produce acum o pereche de pantofi la o jumătate de oră, nu la două ore, chiar dacă este plătit cu jumătate din valoarea ei. Plusvaloarea, adică exploatarea, creşte tocmai pentru că productivitatea muncii a crescut şi în ciuda faptului că şi muncitorul este mulţumit, nu numai patronul.
Numai că acum încep să apară primele fisuri într-un edificiu în aparenţă imbatabil. Stimulaţi de competitorul lor, alţi producători de pantofi decid să achiziţioneze, la rîndul lor, noi tehnologii. Piaţa este inundată astfel de pantofi noi şi ieftini. Vînzările scad. Profiturile diminuează. Şi, un amănunt foarte important, achiziţia de tehnologie nouă costă enorm: capitaliştii trebuie să facă împrumuturi la bănci pentru a şi-o permite. Dar acum, chiar dacă preţurile pantofilor scad, ratele bancare nu le urmează, din păcate, exemplul.
Salariile muncitorilor, care într-o primă fază au crescut, încep să scadă. Mai mult, apar disponibilizări, pe măsură ce maşinile înlocuiesc oamenii în procesul de producţie, pentru ca patronii să îşi permită să vîndă mărfurile la preţuri tot mai mici în vederea achitării creditelor şi a salariilor angajaţilor care au mai rămas. „Compoziţia organică a capitalului“, raportul între capitalul fix şi cel variabil, se modifică în defavoarea ultimului. Chiar dacă preţurile sînt în scădere, numărul crescut al şomerilor – din toate industriile, nu numai din cea aleasă ca exemplu, pentru că diviziunea muncii creează tocmai această interdependenţă a ramurilor industriale a capitalului care îi asigură, paradoxal, atît forţa, cît şi slăbiciunea – garantează că nu se vor vinde, cel puţin în ritmul necesar pentru ca patronii să nu dea faliment. Ne aflăm în plină criză de supraproducţie. Colapsul economic este o chestiune de timp. Numărul şomerilor, numiţi de Marx „armata industrială de rezervă“, creşte. Precarizarea socială generală se amplifică, pentru că proletarii au familii pe care nu le mai pot întreţine (Capitalul, pp. 614-641). Criza este inevitabilă. După ce se produce, capitalismul o ia de la capăt. Următoarea criză va fi şi mai profundă, numărul nemulţumiţilor şi mai mare. Şi tot aşa, pînă cînd ultima criză nu îi va mai surprinde pe proletari nepregătiţi: aceştia vor fi învăţat din fluctuaţiile anterioare ale capitalismului suficient de mult ca să nu-i mai permită să se refacă. Este momentul în care „Ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat. Expropriatorii sînt expropriaţi“ (Capitalul, p. 757; subl. în orig.).
Capitalismul nu este un simplu fenomen imoral, avertizează Marx. Nu poate fi depăşit, cu alte cuvinte, printr-o gîndire pozitivă, ci numai prin practică revoluţionară concretă. Revoluţia lui Marx era însă una în primul rînd socială, nu politică, aşa cum au deturnat-o bolşevicii. Să ne închipuim că un patron moral creşte salariile angajaţilor şi le asigură tot felul de facilităţi, totalmente dezinteresat. Pentru a-şi putea menţine afacerea, va trebui să ridice corelativ şi preţul produselor.
Patronii mai puţin morali, dar cu produse mai ieftine, vor avea numai de cîştigat. Patronul animat de ideea de dreptate socială va da curînd faliment, deoarece, susţine Marx, logica acumulării capitaliste se află în relaţiile dintre mărfuri, relaţii de producţie şi, finalmente, relaţii umane. Capitalismul este produs de un anumit tip de interacţiune umană şi este reflectat în minţile lor. Capitalismul este deci un fenomen care ţine de structura (economia), nu de suprastructura (politică, religie, massmedia, cultură) unei societăţi, iar structura determină suprastructura, nu invers. Omul, obişnuia să afirme Marx, nu este nimic altceva decît suma raporturilor de producţie în care intră de-a lungul vieţii: munca este deci trăsătura umană esenţială.
Departe de a fi un gînditor antimodern, Marx nu dorea decît împlinirea promisiunii moderne de libertate şi egalitate, ultima componentă fiind deficitară şi cauzînd corelativ restrîngerea libertăţii la o clasă restrînsă de deţinători privilegiaţi ai mijloacelor de producţie. Cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în comunism, scara represiunii fiind însă mai primitivă, mai extinsă şi tocmai de aceea mai vizibilă decît în cazul democraţiilor liberale. Comunismul nu a creat altceva decît o „nouă clasă“ de privilegiaţi, o enormă birocraţie de partid; impostura şi absenţa legitimităţii, cel puţin în cazul majorităţii regimurilor comuniste est-europene impuse de Moscova, ar mai fi putut dura, dar nu ar fi reuşit niciodată să insufle o viaţă reală ideologiei oficiale.
Spre deosebire de Lenin şi leninism, ideea de partid la Marx nu echivalează cu o organizaţie extrem de disciplinată, compusă din „revoluţionari de profesie“, ci mai degrabă cu aceea de „partidă“, grupare avînd interese comune pe care le exprimă la nivel (nu numai) politic. Partidul lui Marx este alcătuit din muncitori şi intelectuali, aceştia din urmă ajutîndu-i pe primii să-şi conştientizeze şi să-şi revendice drepturile, nu dintr-un minuscul nucleu de fanatici care pretind că proletariatul este imatur sub aspect ideologic, fiind necesară, deci, organizarea revoluţiei în numele şi pentru, nu de către acesta. Este adevărat că Marx a fost o personalitate autoritară, care a impus reguli ferme în cadrul primei Internaţionale (1864-1876), cauzînd – date fiind pretenţiile sale de centralizare în vederea unei funcţionalităţi optime – conflicte cu orientările anarhiste care au condus, în cele din urmă, la dizolvarea acesteia, dar de aici şi pînă la „centralismul democratic“ al partidelor leniniste e cale lungă.
Corelativ, ideea de revoluţie la Marx este una socială, nu politică. Revoluţia, care nu trebuie să fie neapărat violentă, Marx argumentînd chiar că în Anglia, Statele Unite şi Franţa, pe care le considera „naţiuni progresiste“, cucerirea puterii de către proletariat se poate înfăptui pe cale parlamentară, adică prin vot universal, începe din interiorul structurii economice. Revoluţia leninistă, pe de altă parte, începe la nivel politic, adică în interiorul suprastructurii. Lipsindu-i o bază socială reală, revoluţia leninistă, înfăptuită de un partid pentru interesele proprii în primul rînd, apoi pentru interesul societăţii ruse, nu de către proletariat ca fiind o clasă cu un potenţial generic, în numele întregii populaţii, impune realităţii sociale propria viziune asupra lumii.
Leninismul devine astfel o ideologie în sensul marxist al termenului, adică justificarea ideatică în termeni universali a intereselor unei categorii sociale particulare, în cazul nostru, Partidul leninist; confiscarea universalului în numele unui particular agresiv şi utilizarea noii suprastructuri pentru a modela vechea structură inversează radical etapele evoluţiei marxiste, unde revoluţia începe, aşa cum am menţionat, în interiorul structurii pentru a se propaga ulterior înspre suprastructură.
O dovadă suplimentară în acest sens este accepţiunea marxistă a dialecticii, concept împrumutat de la Hegel, dar a cărui semantică se metamorfozează astfel încît să facă referinţă la dinamica proprie structurii, nu la capacitatea ideii raţionale de a emancipa lumea într-o serie de etape succesive, aşa cum este utilizat termenul în filozofia hegeliană.
Sens emancipator
Materialismul istoric, dialectica marxistă (lăsînd la o parte dialectica lui Engels, care avea în vedere o desfăşurare la nivelul întregii naturi, nefiind limitată la sfera acţiunilor umane) circumscrisă structurii sînt transformate, în regimurile leniniste, în materialism dialectic, această nouă dialectică petrecîndu- se între structură şi suprastructură, ultima avînd acum rolul principal. Altfel spus, Marx nu încerca să cuprindă mişcarea lumii în idei care să o determine, ci încerca doar săi imprime un sens emancipator, ideile, teoria, fiind subordonate acestui deznodămînt şi reconfigurîndu-se în permanenţă în raport cu criteriul ultim de veracitate, empiricul; pentru Lenin, în schimb, teoria subordonează empiricul, lumea în ansamblu, devenind astfel, împreună cu pretenţia nefondată de universalitate, o ideologie.
Comunismul i-a oferit filozofiei marxiste, susţine pe bună dreptate Raymond Aron, „o interpretare monstruoasă“. O interpretare pe care Marx ar fi contestat-o, cu siguranţă, dacă ar fi trăit în secolul al XX-lea, deoarece gînditorul german, un democrat radical, nu ar fi consimţit niciodată la asta; şi probabil nici nu şi-a închipuit ce abuzuri şi ce dictaturi reprehensibile au utilizat şi distorsionat ideile sale pentru a se legitima.
În ciuda determinismului şi a dogmatismului de care a dat, ocazional, dovadă, specifice de altfel pozitivismului epocii, Marx a fost un democrat convins; celebra „dictatură a proletariatului“ care îi este imputată nu înseamnă nimic altceva decît o stare de excepţie în care muncitorii, după ce preiau puterea în numele întregii societăţi, cu ale cărei revendicări se identifică, gestionează tranziţia către o lume în care statele şi diviziunile de clasă ale căror instrumente erau vor fi fost abolite.
O utopie, da, dar politica şi progresul în general nu au fost posibile în absenţa idealurilor. Totul este să fim atenţi ca idealul să nu se substituie practicii politice, conducînd, afirmă Leszek Kołakowski, la adevărate catastrofe. Iar catastrofele politice nu sînt în nici un caz de domeniul trecutului: atîta timp cît vom avea nevoie de reprezentare politică – adică în permanenţă, pentru că socialul, ştim de la regretatul Ernesto Laclau, nu este niciodată perfect transparent în raport cu sine însuşi –, tendinţele politicii de a se îndepărta de şi de a se raporta represiv la societate nu vor dispărea niciodată. Cititorul se va fi convins pînă acum, sper, de ce comunismul a murit, în timp ce Marx e mai viu ca niciodată.
Autor: Emanuel Copilas
Sursa: Observator cultural
NOTA:
Prin Capitalul, Marx realizează o adevărată revoluţie în economia politică, făcînd o analiză cuprinzătoare a economiei capitaliste şi a legilor acesteia. El dezvăluie procesul de producere şi de reproducere a capitalului, desăvîrşeşte teoria valorii bazate pe muncă, elaborează teoria plusvalorii, piatra de temelie a economiei politice marxiste, prin care se explică pentru prima oară mecanismul exploatării capitaliste a muncitorilor. Marx arată tendinţa istorică a acumulării capitaliste, care duce în cele din urmă la „exproprierea expropriatorilor“ (a capitaliştilor).
În Capitalul, Marx a înfăţişat baza economică obiectivă a antagonismului dintreproletariat şi burghezie şi a arătat că rolul clasei muncitoare este de a fi constructorul societăţii comuniste, dînd astfel socialismului ştiinţific fundamentul său teoretic.
La mai bine de trei decenii de la dispariția ei din librării, Alexandria Publishing House a reeditat primele doua volume, incluse in colecția “Gândeste” și este în curs de a reedita și cel de-al treilea volum. Gândește România recomandă Capitalul, opera fundamentală a lui Karl Marx, unul dintre cei mai importanţi gânditori ai omenirii, rău înţeles şi contestat fără însă a fi citit.
http://gandeste.shopmania.biz/cumpara/capitalul-i-capitalul-ii-7220927