Reactie in lant

Astazi inca nu este clar daca falimentul Greciei se va produce sub forma unei restructurari ordonate a obligatiilor de plata asumate de guvernul de la Atena sau sub forma unei insolvente in toata regula si fara vreun plan de restructurare agreat cu investitorii institutionali, Banca Centrala Euro­peana sau Comisia Europeana. Incercarile mai multor economisti de a convinge populatia si pietele financiare de teoria ca o restructurare ordonata a datoriei publice nu indica intrarea in faliment sau incapacitate de plata sunt comice. Discutiile filozofice pe marginea termenilor economici nu au nici sens si nici utilitate practica. Conform termenilor contractelor de asigurare impotriva incapacitatii de plata facute sub egida Asociatiei Internationale a Dealerilor de Derivative (ISDA), asa-zisa “restructurare ordonata” se califica drept un “credit event”, adica o situatie in care se considera ca asiguratorul trebuie sa plateasca asiguratului, iar acesta este unicul argument de care avem nevoie pentru a intelege natura exacta a fenomenului ce se petrece in Grecia. Orice ar spune “filozofii” din do­meniul economic, orice restructurare a datoriei publice tot o forma de insolventa este.

Atunci cand se analizeaza efectul insolventei Greciei, de obicei este luat in calcul numai aspectul financiar-contabil, fara a tine seama de aspectul psihologic al situatiei create. Esenta problemei cu care se confrunta economia globala in general si economia europeana in particular consta in faptul ca timp de doua decenii a existat o alocare extraordinar de defectuoasa a capitalului. Sectorul financiar s-a dezvoltat excesiv si in detrimentul sectoarelor productive ale economiei. In consecinta, aparenta prosperitate si crestere economica au fost asigurate prin consum nesustinut de producti­vitate si de indatorare, adica un transfer al capacitatii de cumparare din viitor in prezent. Criza economica s-a declansat in momentul in care acest transfer nu a mai putut fi perpetuat. In mod normal, bancile care au facut investitii proaste ar fi trebuit sa intre in faliment, iar detinatorii actiunilor si obligatiunilor emise de aceste banci ar fi trebuit sa-si piarda investitiile in intregime. Posibilitatea de a pierde banii prost investiti este unicul meca­nism de balansare a lacomiei oarbe intr-o economie de piata, iar daca acest pericol dispare din cauza interferentei statului, atunci sistemul financiar va continua sa faca investitii deosebit de riscante, dar cu grad sporit de pro­fitabilitate potentiala, beneficiind de o situatie in care bancherii nu pot pierde nimic. Daca toate pierderile sunt acoperite din banii contribuabililor, iar toate profiturile se transforma in bonusuri pentru bancheri si dividende pentru actionarii bancilor, atunci nu exista motive pentru a face investitii conservative sau investitii in productie. Bancherii americani si europeni s-au bazat pe ideea ca politicienii niciodata nu vor permite ca sistemul bancar sa sufere pierderi majore si s-au concentrat pe trei tipuri de investitii deosebit de profitabile pentru ei si totodata deosebit de nocive pentru restul sectoarelor economiei: investitii speculative in piata de capital, in­vestitii imobiliare si achizitii de obligatiuni de stat in conditiile unei lipse totale de responsabilitate fiscala. Participarea bancilor la jocurile speculative din pietele de capital nu este o problema in sine pentru ca procesul in care bancile cauta companii cu potential de crestere si investesc in ele este benign, dar situatia de astazi este departe de idealul capitalismului competitiv de odinioara.

Benjamin Shalom Bernanke, seful Rezervei Fe­derale a recunoscut in clar text in fata unei comisii a Congresului ca Rezerva Federala “incearca sa influenteze piata actiunilor”, confirmand astfel un fapt bine cunoscut de toti profesionistii din domeniul financiar: bancile centrale cauta si gasesc metode de a forta o crestere a preturilor actiunilor, chiar daca aceasta crestere nu reflecta in niciun fel starea economiei sau a companiilor individuale. In aceste conditii, este firesc ca bancile incearca sa be­neficieze de pe urma acestui proces, dar asta inseamna ca mecanismul de selectie si finantare a companiilor private nu mai are sens si nu mai are loc in aceasta conjunctura. In cazul bulelor imobiliare situatia este la fel de perversa. Pentru politicieni, investitiile excesive facute de banci in domeniul imobiliar au fost o mana cereasca. Fiecare proprietar de teren, fiecare proprietar de apartament s-a simtit un mogul imobiliar in devenire, iar PIB-ul crestea pe baza sectorului imobiliar. Evident, aceasta situatie aberanta nu putea fi sustinuta la nesfarsit si bula speculativa imobiliara s-a spart. Bancile au ramas cu active a caror valoare reala este mult mai mica decat cea trecuta in actele contabile, iar economia se confrunta cu consecintele unei perioade in care sectoarele productive au fost neglijate din cauza atractivitatii jocurilor imobiliare. Din pacate, politicienii aserviti sectorului financiar au acoperit pierderile bancherilor cu ajutorul banilor contribuabililor sau cu ajutorul unor credite contractate de stat, fondurile obtinute fiind utilizate pentru sustinerea bancilor private. Politicienii europeni nu au avut curajul sa nationalizeze toate bancile care au avut nevoie de ajutorul statului si astazi suporta consecintele lipsei de vointa politica.

O alta practica paguboasa a sectorului bancar a fost creditarea unor state care nu practica nici cea mai primitiva forma de disciplina fiscala. Printre astfel de state se numara nu numai Grecia sau Spania, dar si Marea Britanie, SUA, Franta etc. Mergand pe ideea ca statele vor face orice, inclusiv vor “printa bani din aer” pentru a se achita de obli­gatiile asumate fata de detinatorii de obligatiuni, bancherii au creditat politicienii care au cumparat voturi prin pomeni electorale mascate sub forma unor programe de protectie sociala. Acum, nivelul datoriilor majoritatii tarilor dezvoltate a ajuns la nivele care nu pot fi sustinute, iar inflatia monetara si cresterea somajului erodeaza beneficiile aparente ce sunt obtinute de populatie de pe urma programelor finantate prin indatorarea publica, adica tot din buzunarul contribuabilului. Se pare ca cercul vicios al finantarii datoriei pu­blice folosite pentru pomeni electorale se incheie acum. Falimentul Greciei va marca momentul in care bancherii se vor confrunta cu o situatie in care o obligatie de plata, pe care ei o considerau sigura, nu va fi platita. Riscul insolventei oricarui stat european va deveni real si dorinta bancherilor de a cre­dita guverne se va reduce considerabil. Mai mult decat atat, insolventa nu va insemna sfarsitul lumii pentru Grecia, iar alte state vor fi tentate sa-i urmeze exemplul. Aceasta reactie in lant, atat cea a fricii fata de insolventa altor state cat si dorinta guvernelor europene de a scapa de datoria publica printr-o metoda asemanatoare “restructurarii grecesti” va fi suficienta pentru a aduce sistemul financiar european aproape de dezintegrare. Banca Cen­trala Eu­ro­peana a acordat credite multor banci comerciale, luand drept garantie obli­gatiuni emise de guvernul de la Atena. Insolventa Greciei va insemna ca aceste obligatiuni isi vor pierde o mare parte din valoare, iar Banca Centrala Europeana va ramane cu ele, suportand pierderi colosale, ceea ce inseamna ca insolventa Greciei are potentialul de a distruge nu nu­mai sistemul financiar din Europa, dar si cel putin una dintre institutiile fundamentale ale Uniunii Europene.

Din punctul nostru de vedere, atat pentru poporul elen cat si pentru progresul tarilor europene ar fi bine ca Grecia sa intre in insolventa cat mai curand si fara vreo restructurare controlata. Cu cat mai repede se va incheia epoca “capitalismului financiar”, cu atat mai bine pentru sectoarele productive ale economiei si pentru cetatenii de rand.