În 1914 nimeni nu dorea războiul. (Cu excepția Franței, nerăbdătoare să anuleze efectele înfrângerii administrate de prusaci în 1870, înfrângere care o redusese la rolul unei puteri de mâna a doua). Mai mult, nimeni nu credea că războiul poate izbucni atâta timp cât principalele puteri europene aveau în frunte monarhi înrudiți între ei. Cei mai mulți puteau fi văzuți împreună la băi la Karlsbad sau Evian, reuniți la nunți, botezuri și înmormântări de familie, armonizând interesele statelor pe care le personalizau (iar nu doar personificau) și ale popoarelor de care (iar nu în fața cărora) răspundeau, într-o atmosferă de concordie familială. Cam la fel cum de douăzeci și cinci de ani încoace șefii de state și guverne ai SUA, Rusiei, Chinei, Germaniei, Franței, Italiei, Japoniei, Marii Britanii etc., în îmbrăcăminte lejeră și cu zâmbete relaxate, se lasă văzuți prin obiectivul camerelor de luat vederi, petrecând la nenumăratele reuniuni ale G7, G8, G20 etc. Ce splendid sentiment de siguranță, atunci și acum? Câtă stabilitate și armonie sugera echilibrul aparent realizat de „concertul națiunilor”?
Cu toate acestea, din nebăgare de seamă, omenirea „a alunecat” în război. „Coaja de banană” aflată la originea „accidentului” a fost gestul unui „terorist” (ce sinistru sună azi acest cuvânt!) sârb care l-a asasinat la Saraievo pe moștenitorul tronului Habsburgilor. Cam tot așa cum astăzi, în estul Ucrainei, un „terorist” rusofon și rusofil a doborât avionul care efectua zborul 17 al companiei Malayesian Airlines.
Probabil, însă, că, în ciuda aparențelor tranchilizante, războiul ar fi izbucnit oricum (ceea ce nu înseamnă, totuși, că era unica soluție) căci ordinea mondială stabilită cu o sută de ani înainte, sub egida geniului lui Metternich, la Congresul de la Viena (1815), nu mai putea asigura macro-echilibrele globale. Nu sărăcia a împins lumea în război ci reaua distribuție a bogăției. Nu insecuritatea a creat nevroză geo-politică ci reaua distribuție a garanțiilor securității. Nu precaritatea drepturilor individuale a impus deteriorarea relațiilor de încredere între conduși și conducători, situație din care cei dintâi, sub presiunea așteptărilor populare, n-au mai știut ieși decât prin război, ci imprudenta escaladare a concursului identitar în condițiile nepunerii de acord a realității culturale cu realitatea geo-politică și geo-economică. Teama indusă de ridicarea Germaniei și opțiunea pentru îngrădirea, în locul integrării ei – asemănătoare cu politica dusă azi față de Rusia și de China, cea din urmă fiind în realitate corespondentul contemporan al Germaniei de acum o sută de ani – au fost expresia ostensibilă a acestei asincronii. Lipsa de înțelepciune a unor lideri în deficit de credibilitate și atinși de senilitatea frivolă a imperiilor muribunde, nu a permis ajustarea ordinii existente decât prin terapia marțială.
Pentru schimbarea acestei ordini a pornit Primul război mondial, mai mult spre a domoli nervozitatea popoarelor decât din gustul liderilor. Dacă toate celelalte războaie purtate în Europa – pe atunci pilierul central al ordinii mondiale – între 1815 și 1914 au avut ca scop conservarea ordinii existente, acesta a fost menit să o modifice. Este adevărat că scoțând sabia elitele trandiționale au intenționat să schimbe totul pentru ca, în fond, nimic să nu se schimbe. Evenimentele nu au mai putut fi, însă, controlate și demonii eliberați nu au mai putut fi domoliți; ceea ce a făcut ca Primul război mondial să devină al doilea război de o sută de ani sau poate, mai bine spus, primul război global de o sută de ani.
Prost terminat (în realitate neterminat), el avea să continue prin cel de al Doilea război mondial (de asemenea pseudo-încheiat printr-un alt dictat iar nu printr-un veritabil tratat de pace) și prin Războiul rece, de-a lungul următoarei sute de ani. Treptat ordinea globală preexistentă a dispărut cu totul, în acest sens războiul atingându-și ținta naturală. El nu se va putea termina, însă, cu adevărat decât atunci când o nouă ordine se va naște. Ceea ce până în prezent, după un secol de confruntări, nu este cazul.
Războiul rece a avut particularitatea de a fi unul care a separat taberele pe criteriul ideologic; repetând astfel experiența războaielor religioase terminate prin pacea westfalică. De aceea, odată cu confuzia ideologică subsecventă abandonului sovietic, el pare a fi de nereluat. Problema este că Războiul rece, spre deosebire de Războiul de treizeci de ani, a încetat din lipsă de combatanți iar nu ca urmare a acordului acestora. În consecință, pretenția Americii și a blocului occidental format din aliații / cvasi-sateliții săi, de a fi unicul pol de putere în lume și de a stabili un fel de „pax americana” sau „pax atlantica” bazată exclusiv pe ideologia lor și pe modelul lor de viață (mai frumos spus, pe „setul său de valori” văzut ca unic și universal) nu are fundament. De aceea o atare pretenție – implicând întoarcerea impusă la ordinea (sau poate dezordinea) pre-wesfaliană iar nu trecerea convenită la o ordine neo-westfaliană sau, preferabil, la una post-westfaliană – nu poate asigura pacea ci doar continuarea războiului.
În realitate, în timpul Războiului rece ideologia a fost alibiul pentru o anumită arhitectură geo-strategică menită a reface macro-echilibrele globale pierdute și a le asigura stabilitatea măcar prin teroare și la nivelul terorii. Multipolarismul simetric sau echilibrul multipoar antebelic, conceput ca ordine a păcii consecutivă epocii războaielor napoleoniene, s-a transformat într-un bipolarism de război. Acesta a funcționat până când a ajuns să îi epuizeze – este adevărat în măsuri diferite – pe principalii protagoniști ai celor două tabere adverse, SUA și URSS.
Spre sfârșitul deceniului opt al secolului al XX-lea, URSS a anunțat democrațiile euro-atlantice că intenționează să înceteze în mod unilateral Războiul Rece, urmând a le lăsa fără adversar; respectiv fără adversarul care timp de aproape jumătate de secol le permisese să își definească convingător identitateamai mult prin contrast cu comunismul decât prin afirmarea propriilor virtuți, să își construiască o geo-strategie de calitate pornind de la nevoia neutralizării pericolului extern și să își coaguleze societatea pe temeiul amenințării la adresa securității naționale.
Luat prin surprindere Occidentul a înțeles mesajul Moscovei ca o capitulare și a acceptat, cel puțin în principiu, condiția de a nu-și extinde controlul în Europa Centrală și Orientală, pe care sovieticii se angajau să o părăsească. Astăzi se poate spune că aici a fost o neînțelegere, permisă și amplificată de rezervele mentale ale ambelor părți.
Prin încetarea unilaterală a Războiului Rece URSS (adică Rusia sovietică) înțelegea nu terminarea acestuia ci doar suspendarea lui; sau, mai exact, suspendarea celui de al doilea Război european de o sută de ani / primului Război mondial de o sută de ani. Ea nu avea în vedere capitularea ci un armistițiu prin care cumpăra timpul necesar fie pentru negocierea unei păci durabile fie pentru reformarea sa internă în vederea reluării ostilităților de pe alte baze și în alte condiții – specifice unei noi etape (dezideologizată) a vechii conflagrații începute în 1914.
Occidentul, pe de altă parte, a considerat că angajamentul său de a nu „ocupa” teritoriile părăsite de URSS nu obligă și statele „eliberate” care își redobândeau dreptul de a stabili noi alianțe și, deci, de a se integra în structurile euro-atlantice. El a acceptat condițiile armistițiului, pe care în mod eronat le considera drept condiții de pace, cu o rezervă mentală. Consecințele acesteia se vor vedea în deceniul 1997 (primul val de extindere a NATO) – 2007 (ultimul val de extindere a UE).
La scurtă vreme, liberalizarea adusă de reformele interne declanșate în URSS (perestroika și glasnost) – reforme care vizau inclusiv transformarea vechiului imperiu ruso-sovietic într-o federație funcțională – a animat mișcări secesioniste ale republicilor și regiunilor sale autonome. Rusia a dat lovitura de grație acceptând – cel mai probabil cu caracter provizoriu – dezintegrarea imperiului în schimbul consimțământului occidental privind integrarea sa într-un sistem de ordine și de securitate pan-european și global. Abia aceasta ar fi putut fi oferta sa de pace. O ofertă în sinceritatea căreia nimeni nu a crezut și pe care nimeni nu a socotit oportun să o accepte atâta timp cât venea de la cel considerat învins.
Înțelegând, probabil, riscul confuziilor pe care, în mare măsură, chiar ea le provocase, dorind să se apere împotriva unor posibile încălcări ale condițiilor „armistițiului” convenit cu Occidentul euro-atlantic, dar mai ales urmărind să își lase un drum de întoarcere în cazul în care integrarea sa cu statut de actor global de prim rang într-o nouă ordine mondială dezideologizată (post-bipolară și post-belică) i-ar fi fost refuzat – ceea ce s-a și întâmplat – Rusia și-a luat, tot unilateral, unele garanții geo-politice. Acestea au constat în fomentarea unor conflicte identitare (cazul Abhaziei și Osetiei de Sud), cvasi-identitare (cazul Nagorno-Karabakh și mai recent al Ucrainei de Est) și pseudo-identitare (cazul Transnistriei) pe teritoriul unor foste republici sovietice ajunse acum în „vecinătatea sa apropiată” și constituind, din punctul de vedere al calculului strategic moscovit, un spațiu de influență și de securitate indispensabil. Prezența acestor conflicte și cronicizarea lor era de natură, în același timp, să ofere motive pentru o intervenție rusă directă, efectuată la nevoie în forță, și să țină la o anumită distanță alte puteri globale și regionale, ca și alianțele constituite sub egida acestora.
Specificitatea fiecăruia dintre aceste conflicte, ca și detaliile diferite ale istoriei fiecăruia au împins la evaluarea lor separată iar de aici la diagnostice și terapii diferențiate. O asemenea fragmentare a analizei explică pierderea din vedere a elementului de legătură care este Rusia și constituie motivul acceptării Rusiei ca arbitru sau mediator în conflict, când în realitate ea este parte interesată. Inclusiv aici ar trebui căutate cauzele ineficienței tuturor formatelor de negociere și a soluțiilor practicate până în prezent; de unde cronicizarea stării conflictuale.
În realitate, conflictele înghețate care se înșiră de-a lungul frontierei vestice și sud-vestice a fostei URSS – la care trebuie să adăugăm actualele mișcări secesioniste din Ucraina (tot timpul latente dar abia acum activate) și conservarea Belarus ca relicvă sovietică inaptă din punct de vedere cultural-civilizațional de integrare în structurile euro-atlantice – nu constituie o sumă de probleme diferite ci reprezintă părți diferite ale unei probleme coerente și unice având ca obiect statutul post-sovietic al Rusiei la nivel global și arhitectura de securitate în zona de demarcație dintre spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic. De aceea soluția nu poate fi găsită decât prin negocieri complexe implicând actorii locali direct vizați și actorii globali. Agendele geo-politice ale celor din urmă îi fac pe aceștia a fi mai degrabă părți ale problemei decât părți ale soluției.
Pornind de la un asemenea diagnostic o abordare corectă presupune: a) revizuirea actualelor formate de negocieri, ceea ce ar implica, printre altele, convocarea unei Conferințe internaționale privind arhitectura de securitate regională și/sau globală; b) transformarea actualilor mediatori / facilitatori implicați în negocierile referitoare la soluționarea conflictelor înghețate din Europa, în parte la tratative; c)încercarea de a găsi “soluții în pachet” în locul celor individuale (inclusiv prin introducerea în ecuație a Ucrainiei, devenită și ea gazdă a unor alte conflicte cu potențial de cronicizare); d) transferul discuției de pe terenul emoțional al identității etno-culturale pe acela rațional al geo-politicii și geo-economiei; e)asocierea soluțiilor specifice fiecărui conflict concret cu cele referitoare la o ordine regională menită a concilia interesele globale și a garanta stabilitatea macroechilibrelor regionale și globale prin formule precum neutralitatea, nealinierea, deschiderea piețelor, autodeterminarea internă, spiritualizarea frontierelor și schimbul de teritorii, cooperarea și integrarea regională, consolidarea încrederii, solidarizarea / federalizarea intereselor și promovarea strategiei proiectelor comune; f) confirmarea acordurilor politice prin consultări populare de tip referendar care să permită exprimarea tuturor celor interesați asupra modalităților concrete de organizare a conviețuirii, precum și de punere în aplicare a normelor și principiilor consacrate sau redefinite de drept internațional; g) imaginarea unor proceduri arbitrale care să soluționeze disputele asupra interpretării normelor de drept internațional, precum și litigiile cu caracter patrimonial rezultate din conflictele în discuție; h) asigurarea implicării comunității internaționale în susținerea prin asistență tehnică și financiară a gestiunii conflictelor în cauză și a reabilitării postconflict etc.
Pacea nu este doar absența războiului. O pace viabilă implică integrarea foștilor inamici într-un proiect comun menit să creeze o ordine inclusivă oferind tuturor șanse corecte de a accede la libertate, securitate, prosperitate și demnitate. Altminteri se poate vorbi doar despre o pace falsă care își transferă consecințele nefaste de la un război la altul.
Armistițiul este pace încă și mai puțin. El poate fi o punte către pace tot așa cum poate fi punte între două etape diferite ale aceluiași război. Pentru ca un armistițiu să fie urmat de o pace durabilă adversarii trebuie să convină asupra unei soluții globale care chiar dacă dură sub anumite aspecte, este percepută de toți ca fiind justă, și care lasă fiecăruia o perspectivă echitabilă pentru un viitor mai bun, preferabil de construit împreună. De aceea toate marile războaie din timpurile moderne s-au terminat printr-o conferință de pace, cu un tratat de pace. O excepție notabilă – atât în formă cât și în fond – este Războiul rece, respectiv cea mai recentă dar potențial nu și ultima etapă a actualului Război de o sută de ani. „Conflictele reci”, chipurile locale, de-a lungul „liniei de încetare a focului”, alături de cele deocamdată calde (vezi estul Ucrainei), ar putea fi privite ca nefericită consecință a acestei excepții.
Un diagnostic incorect nu poate duce la o terapie corectă. Pe de altă parte, dacă un pacient nu răspunde bine unei anumite terapii nu se schimbă pacientul ci se schimbă terapia. Iată ce avem de făcut!
A-l compara pe Vladimir Putin cu Adolf Hitler, sugerând astfel că lumea anului 2014 se găsește într-o situație asemănătoare celei a anului 1940 este o greșeală. Vladimir Putin seamănă mai degrabă cu Kaiserul Wilhelm al II-lea (cel care a crezut că poate avea în același timp și pacea și o Europă germană) iar lumea pare a fi revenit la condițiile anului 1914 (inclusiv în ceea ce privește scepticismul popular față de organizarea politică a societății, scepticism care atunci a generat mișcările radicale de stânga – comunismul bolșevic – și, ulterior, de dreapta – fascismul și nazismul).
La nivel global locul Germaniei din 1914 a fost luat de China; la nivelul emisferei nordice, însă, Germania anului 2014 este Rusia post-sovietică putiniană. Față de aceasta din urmă Occidentul euro-atlantic are o abordare neunitară. Urmând strategia bismarkiană a Congresului de la Berlin (1878), Germania, primadona UE, dorește o înțelegere cu puterile orientale spre a avea mâinile libere în „disciplinarea” Europei occidentale. În ceea ce le privește, SUA preferă încercuirea și îndiguirea prin realizarea unei antante atlantico-pacifice cu relevanță globală alăturând sub conducerea lor UE și puteri din regiunea Pacificului (precum Japonia sau Coreea de Sud). Din nefericire nimeni în Occidentul narcisit și egocentric nu pare a se gândi, dincolo de această formulă a securității prin îngrădire, la integrarea Rusiei și Chinei într-o ordine universală consensuală caracterizată de un multipolarism simetric, echilibrat printr-un sistem de contraponderi cu geometrie variabilă, capabil să asigure în același timp securitatea și stabilitatea dinamică a lumii iar prin aceasta pacea și dezvoltarea durabilă a tuturor.
Deși nimeni – de la San Francisco la Vladivostok, de la Sao Paolo la Tokyo, de la Vancouver la Beijing, de la Oslo la Cape Town și de la Santiago de Chile la Camberra – nu vrea războiul (iar asta se vede din reținerea sumbră și dureroasă cu care toți liderii politici ai marelui „sat global” – România este o excepție ținând de domeniul patologicului – tratează tragedia aviatică din Ucraina de est, încercând să domolească emoția masei), în lipsa unui „tratat de pace”, deci în condițiile actualei dezordini intra-belice, nimeni nu poate stăvili nervozitatea populară decât prin reluarea ostilităților. Dacă elitele politice nu vor fi atente în scurt timp (nu mai mult decât câțiva ani) anarhia revoluționară internă se va transforma într-o confruntare militară finală. Aceasta va definitiva ceea ce în perioada 1914-1918 a început, respectiv dispariția puterilor care anterior fuseseră stâlpii de rezistență ai structurii de securitate mondiale. Ultimii rămași sunt SUA și Rusia, respectiv prezumtivul (pseudo)învingător și prezumtivul (pseudo)înfrânt al Războiului rece. După ele, probabil, se va înălța China; dar nu alături de ele și cu asistența lor ci împotriva voinței și a opoziției lor.
Dispariția totală și definitivă a vechiului sistem de securitate globală nu ar fi, poate, chiar o mare pagubă dacă nu ar fi faptul că imperiile mor urât iar scufundarea lor în trecutul istoric, asemenea scufundării marilor vapoare în ocean, crează vârtejuri periculoase care împing în adâncuri toate micile ambarcațiuni din preajmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în prezent orice dezordine de tranziție stă sub semnul amenințării nucleare.
Moartea (schimbarea) imperiilor (marilor puteri), bucuria nebunilor! Nebunia liderilor, moartea popoarelor!
Autor: Adrian Severin
Sursa: Power & Politics World