Bântuiți, totuși, de îndoieli, căci prea era totul perfect, s-au întors spre mine. Eram omul zonei și se așteptau să am criterii de evaluare de care ei erau lipsiți. Le-am propus atunci să măsurăm din priviri înălțimea și bogăția podoabei brazilor de Crăciun de la intrarea instituțiilor vizitate. La sfârșitul zilei i-am întrebat care a fost bradul cel mai falnic. Cel de la ministerul de interne, adică de la ministerul poliției – mi-au răspuns ei. Și care cel mai pipernicit? Cel de la justiție. Dar la Parlament? Acolo nu apucaseră încă să ridice unul. Adevărata stare a democrației, sintetizată în simboluri, a apărut brusc în fața ochilor noștri: coerciția era deasupra libertății, executivul era deasupra justiției și fiecare dintre acestea deasupra legislativului; dreptul forței trecea înaintea forței dreptului iar statul și poporul erau despărțite de o prăpastie peste care aveam toate motivele să bănuim că nu poate trece decât puntea abuzurilor.
A doua zi am mai făcut un test. Întâlnindu-ne pe rând cu șefii instituțiilor de forță, am pus în discuție tema foarte importantă la acea dată, a controlului civil asupra statului. Îmbrăcați în splendide „uniforme civile”, interlocutorii noștri au recitat pe nerăsuflate toate poruncile treimii sfinte și nedespărțite a democrației, statului (stării) de drept și drepturilor omului. La plecare, dând mâna cu gazdele și exprimând deplina satisfacție pentru conversația purtată, aruncam în treacăt o întrebare aparent purtată de o simplă curiozitate personală: „Dvs. dle… sunteți general-maior sau general-locotenent?” Răspunsul venea prompt și cu mândrie: „General…!” Am primit astfel și confirmarea „realității” controlului civil asupra instituțiilor de forță, al statului în general (sic!).
Auzind aceste istorii, tinerii români frumoși și liberi de azi vor fi, desigur, mirați să afle că bătrânii cu urinalul în buzunar, contemporani lor, care nu pricep și întinează nobilele idealuri ale autoritarismului (sic!), se ocupau cu un sfert de secol în urmă de scoaterea uniformelor din politică și a politicii din justiție. Demilitarizarea statului era una dintre cele cinci priorități ale procesului de demolare a moștenirii totalitarismului est-european, specificate într-o celebră Rezoluție a PACE care mă avea ca autor.
Asemenea amintiri mi-au fost deșteptate de recenta adunare de bilanț a DNA. Cu sau fără voia organizatorilor ei, aceasta ne-a oferit un imens buchet de simboluri în care putem citi starea deplorabilă a democrației românești, eșecul statului de drept și siluirea libertăților individuale. Se pare că promisiunea fostului Președinte Traian Băsescu a fost îndeplinită. Statul a fost „reformat”. Aproape pe nesimțite s-a trecut la cea de a treia republică. După cea a democrației populare (comunistă) și cea a democrației pluraliste (capitalistă), am ajuns la republica oligarhică cu caracteristici fasciste.
Trei prezențe și o absență sunt emblematice pentru evenimentul DNA.
În primul rând, prezența simultană a șefului statului, șefului executivului, președintelui Consiliului Suprem al Magistraturii (CSM), ministrului justiției (sub autoritatea căruia, potrivit Constituției, funcționează procuratura), procurorului general (interimar, căci titularul fusese lichidat), șefilor unor servicii secrete precum și ai deținătorilor altor demnități publice de rang înalt. Toți aceștia veniți pentru a omagia – doar atât – fără vreo umbră de rezervă activitatea unei simple „direcții” care dincolo de niște statistici (câți anchetați, câți arestați, câți trimiși în judecată, câți condamnați) ar fi trebuit să prezinte problemele tehnice de care se izbește și modalitățile în care își propune rezolvarea lor.
DNA nu este (oficial, cel puțin) un partid care să abordeze problema corupției din punct de vedere ideologic și nici nu este un guvern care are de elaborat politici anticorupție. Problema recuperării efective a averilor ilicite și mai ales a modului de utilizare a banilor astfel intrați în bugetul statului nu este a sa. DNA nici măcar nu epuizează mijloacele luptei împotriva corupției care sunt (sau ar trebui să fie) mult mai numeroase și mai sofisticate. Ea este doar o verigă a aparatului represiv formată dintr-o categorie anume de funcționari publici (numiți magistrați), care lucrează în subordinea executivului (nefăcând, deci, parte din puterea judecătorească) și care are un orizont conceptual mărginit la acest rol.
Tocmai pentru a fi sustrasă influenței politice, DNA, împreună cu întregul Minister Public și prin el, a fost inclusă în sfera autorității judecătorești (care este altceva decât puterea judecătorească) și astfel a fost pusă într-o triplă subordine: a CSM, care veghează la autonomia actului de justiție (în speță la autonomia procurorului de caz în raport cu alte instituții); a Parchetului General, care asigură în mod unitar ordinea profesională a acestei direcții specializate, integrată (potrivit Constituției nu poate fi altfel) în ansamblul corpului magistraților-procurori; a Guvernului (prin Ministerul Justiției), care îi asigură baza logistică și bugetară, indicându-i totodată obiectivele politice de interes național pe care este chemată să le apere prin activitatea sa concretă.
Importanța DNA este incontestabilă. Ea nu justifica însă un asemenea desant politic, prezența Președintelui CSM, a ministrului justiției și a Procurorului General fiind mai mult decât suficiente. Așa cum a fost cazul, de pildă, la adunarea de bilanț a DIICOT. (În treacăt fie spus, la adunările generale ale avocaților, desfășurate într-un total anonimat, conducerea statului strălucește constant printr-o absență absolută. Apărarea cetățenilor de către avocați – „lobiștii infractorilor” (sic!) – nu are importanță decât pentru statele democrate.)
Cu deosebire prezența neuzuală a Președintelui Republicii și a Primului Ministru (care oricum era reprezentat de ministrul justiției) împreună, la bilanțul unei direcții a procuraturii, constituie un simbol extrem de puternic, arătând nu atașamentul executivului față de lupta împotriva corupției ci teama șefilor săi șantajabili față de „industria anticorupției”, ale cărei abuzuri nu le pot opri; nu plasarea lor în fruntea “armadei cleptofagilor” ci subordonarea lor psihopolitică față de o instituție care în mod normal le este subordonată. Întreaga coregrafie a bilanțului DNA – mai mult o ședință de instruire a oaspeților decât una de dare de seamă a gazdelor – vorbește despre o răsturnare (desigur, neconstituțională) a ierarhiei în cadrul puterii executive. Nimeni nu poate nega aceasta.
O a doua prezență șocantă a fost aceea a vîrfurilor puterii judecătorești, în frunte cu stimata Președintă a ÎCCJ. Chiar dacă judecătorii și procurorii fac parte cu toții din categoria magistraților și alcătuiesc împreună autoritatea judiciară (o soluție constituțională discutabilă, adoptată în 1991 la insistențele Președintelui Ion Iliescu, sub influența lobby-ului procurorilor), încă diferența de esență între ei rămâne absolută și îi face nemiscibli. Primii judecă, cei din urmă acuză. Duelul judiciar se poartă între procurori și avocați. Judecătorii sunt arbitrii acestui joc. Or, jucătorul și arbitrul nu pot nici măcar să bea o cafea împreună; necum să își evalueze reciproc activitatea în ansamblul ei. Orice om de bun simț înțelege asta.
Interesant de observat este că în analizele generale ale propriei activități, judecătorii nu formulează critici la adresa DNA. Nici de astă dată nu au făcut-o. Singura critică este aceea pe caz, implicită în judecarea rechizitoriilor. În schimb, rapoartele DNA conțin critici adesea severe la adresa puterii judecătorești, acompaniate nu rareori de urmărirea penală a judecătorilor care au pronunțat achitări. Dacă un parlamentar sau un ministru critică nu doar hotărârile judecătorești ci chiar și acțiunile DNA (care este parte a executivului), ia foc CSM; ca să nu mai vorbim de unele ambasade și de Comisia Europeană. Când DNA face același lucru, efectul este că judecătorii laudă DNA.
Tocmai pentru că nici un judecător nu poate fi propriul său procuror general, în timp ce orice procuror, fără a-și asuma vreun risc, poate distruge cariera oricărui judecător trimițându-l în judecată pentru presupuse fapte de corupție, puterea judecătorească a ajuns într-un parteneriat forțat cu DNA, trecând peste principiul constituțional al separațiunii puterilor. Un parteneriat între inegali care face ca o structură a executivului la nivel de direcție să își subordoneze și puterea judecătorească. Această realitate este de necontestat. Adunarea de bilanț a DNA a pus-o în evidență cu ostentație. Nu ne mai putem face că nu o vedem. Și de ce am face-o?! Nu asta s-a dorit să vedem?!
A treia prezență cu caracter de simbol la bilanțul DNA a fost aceea a…uniformelor militare.
Cooperarea DNA cu serviciile secrete sau cu diverse instituții având o organizare de tip militar nu este nefirească. În măsura în care respectă drepturile și libertățile fundamentale, ea este necesară și salutară. Altfel nu se poate. Când evenimentul la care se participă nu este, însă, unul festiv (bilanțul nu este o sărbătoare ci o operațiune tehnică de autoevaluare) și în același timp este organizat de o instituție eminamente civilă, defilarea în uniformă militară este cel puțin nepotrivită. Aceasta cu atât mai mult atunci când purtătorii uniformelor nu sunt ofițeri de armată, ci reprezentanții unor „arme” care nu își câștigă niciodată gradele prin tribut de sânge plătit pe linia întâi a frontului.
Indiscutabil armata – dar și lucrătorii serviciilor de informații – trebuie să se bucure de prețuirea națiunii. Eu însumi am un mare respect pentru ei. Este firesc ca oameni care merită o asemenea prețuire și chiar se bucură de ea, să fie mândri de uniforma lor, uniformă care le conferă o anumită identitate, atestându-le apartenența la un corp merituos.
Dacă purtătorii uniformelor militare au un rol important de jucat, nu este mai puțin adevărat că acesta nu se joacă pentru sine ci în folosul națiunii, al cetățenilor. De aceea, dincolo de faimoasa butadă a lui Napoleon care spunea că războiul este un lucru prea serios pentru a-l lăsa pe mâna militarilor, controlul civil asupra instituțiilor de forță este una dintre temeliile statului condus de popor și care funcționează pentru popor prin popor (după expresia lui Jefferson).
Intenționat sau nu, prezența excesivă a uniformelor la bilanțul DNA a devoalat o mentalitate și din nefericire, mai mult decât atât, o realitate. Este vorba de acea mentalitate care caracterizează regimurile totalitare (a se vedea excesul de uniforme în regimul stalinist, cel fascist sau cel nazist) și care nu exaltă, de fapt, rolul armatei, ci pune disciplina necritică (aceea care i-a dus la ștreang sau la dezonoare pe mulți generali germani) presupusă a caracteriza organizarea militară, deasupra libertății de gândire și opțiune care caracterizează comportamentul societății democrate. Militarizarea statului (pe care o deplângea recent și un foarte distins diplomat american în legătură cu evoluțiile din SUA) nu înseamnă că armata preia conducerea statului ci că mentalitatea cazonă prevalează asupra mentalității civile și subordonarea servilă (confundată pe nedrept cu cea militară) prevalează față de libertățile civile, impusă fiind prin teroare de stat. Asta s-a văzut la ceremonia DNA și faptul este cu atât mai grav cu cât, în condițiile actualei precarități a suveranității României, nu are nimic în comun nici cu onoarea și demnitatea militară nici cu patriotismul, caracteristice armatei. Aș spune, dimpotrivă. Prietenii știu de ce.
Militarizarea admosferei la bilanțul DNA trebuia să spună cetățenilor că de acum statul este condus de forțe pentru care disciplina trece înaintea libertății (inclusiv celei de conștiință), precum și că nesupunerea față de ele va fi pedepsită fără ezitare manu militari (adică prin violență). Acestor forțe le-au prestat jurământ de vasalitate prin simpla lor prezență și discursurile lor, șefii puterii executive și ai celei judecătorești.
Chiar și alegerea locului de desfășurare a ceremoniei – Casa armatei – a fost de natură a întări un atare mesaj militarist. “Corporația anticorupției” este în război sfânt cu statul democrat și prin el cu națiunea acelor tineri (și mai puțin tineri) care în iarna lui 1989 strigau “Vom muri și vom fi liberi!”
În fine, o absență grăitoare: cea a reprezentanților Parlamentului – singura instituție specifică exclusiv democrațiilor. Dacă puterea executivă și cea judecătorească sunt compatibile cu dictatura (toate dictaturile au avut guverne și tribunale), puterea legislativă nu este (dictaturile au, în cel mai bun caz, pseudoparlamente).
Dinnou avem de a face cu simboluri. Desigur, s-ar fi putut găsi destui corifei parlamentari care să dedice emoționante ode DNA. Aceasta ar fi creat însă confuzie cu privire la semnal. Parlamentul trebuia să lipsească (ca și șefii partidelor parlamentare). Numai așa se trimitea un dublu mesaj: pe de o parte, mesajul că Parlamentul este inamic ereditar iar nu partener în lupta pentru purificarea României politice, iar pe de altă parte, că Parlamentul nu își găsește nici un loc în noua organizare a hiperierarhizată a statului, care respinge orice formă de pluralism și așează în centrul său nucleul dur al unor instituții represive nealese de cetățeni – instituții militarizate și supraordonate instituțiilor prezidențială, guvernamentală și judecătorească.
Parlamentul înseamnă în mod esențial pluralism și libertate de expresie. El este rezultatul legăturii dintre clasa politică și cetățean; cetățean prin votul căruia s-a format și al cărui vot îl responsabilizează față de societate. Nimeni nu poate garanta, prin urmare, că odată invitat la tribună, un parlamentar (să zicem domnul Călin Popescu-Tăriceanu sau domnul Șerban Nicolae) nu ar fi formulat anumite critici referitoare la activitatea gazdei.
Pentru o mentalitate democratică asemenea critici, oricum minoritare și politicoase, ar fi fost binevenite, ele conferind chiar credibilitate laudelor. Pentru o mentalitate dictatorială, însă, un vot împotrivă este un vot prea mult, o singură remarcă dubitativă este un dubiu în plus. Unanimitatea este obsesia dictatorilor. Așa a fost la Hitler, așa a fost la Stalin, așa este și la liderii autoritari mai recenți dintre care unii sunt încă în viață. Absența Parlamentului la festivalul DNA nu a făcut decât să ne amintească asemenea mentalități și practici. Poate că organizatorii nu au dorit-o dar așa a ieșit; iar asta pentru că ei așa gândesc.
După douăzeci și cinci de ani de la revoluția antitotalitară ne întoarcem acolo de unde am plecat și la mai rău decât atât. O întoarcere la locul crimei care se produce și grație tăcerii victimei: națiunea română pe care dacă vechea dictatură încerca cel puțin să o perpetueze, noua dictatură vrea să o și desființeze.
Alături de obsesia unanimității, regimurile totalitare au avut-o și pe aceea a conducerii “științifice” a societății. Bolșevismul așeza la baza actului său politic “concepția științifică marxist-leninistă despre lume și viață, materialismul dialectic și istoric”. Transpunerea acestor “teorii științifice” în demers organizatoric concret era realizată de socialismul…științific. Spre deosebire de comunism, care avea în centrul analizei sale “științifice” asupra societății conceptul de “clasă” (socială), explicând dinamica istoriei prin “lupta de clasă” (proletariatul contra burgheziei), nazismul pornea de la conceptul de “rasă” și prin el justifica tot “științific” lupta dintre rase (arienii contra semiților). Medicii din lagărele de exterminare – “îngerii morții” – au făcut tot felul de “cercetări științifice” criminale pe ființe umane spre a demonstra caracterul obiectiv al diferențelor dintre rase și al nevoii de puritate rasială.
Adevărul științific este defectiv de plural. El este unic. Nu există decât un singur adevăr. Prin raportare la el toate celelalte afirmații sunt falsuri. În consecință, atât acest adevăr cât și deținătorul lui sunt exclusivi. O societate organizată și condusă științific nu admite decât un partid unic – corespunzător adevărului unic la care se ajunge prin metode obiective, deci infailibile.
Dimpotrivă, democrația este pluralistă și eminamente subiectivă. Hotărârile pe care le produce sunt relative. Votul nu are nimic științific în el. Opiniile votanților sunt contradictorii și personale. Faptul este agravat de împrejurarea că nu toată lumea votează. De aceea nici aleșii nu sunt infailibili. Uneori sunt chiar detestabili. Totdeauna, dintr-o anumită perspectivă, sunt contestabili.
Bilanțul DNA, prin criteriile de performanță luate în calcul, a marcat tocmai această diferență de abordare, deconspirând o mentalitate totalitară. În timp ce DNA este evaluată “științific” – prin sondaje și statistici (efectuate de tehnocrați), partidele sunt evaluate democratic – prin votul popular (exprimat inclusiv de agramați). Într-o societate “organizată științific”, DNA este mai legitimă decât Parlamentul, a cărui lipsă de rigoare științifică stă chiar la originea corupției; respectiv a corupției de sistem. Distrugerea Parlamentului (și a elitei politice care îl compune) ar fi egală, deci, cu renunțarea la un sistem esențialmente corupt, și trecerea (sau revenirea) la “conducerea științifică” a României. O conducere care, tocmai pentru că este științifică, nu dă greș; și nu poate fi coruptă. Întreaga simbolistică a ceremoniei de la Cercul militar asta ne-a spus-o; chiar dacă folosind alte cuvinte.
Potrivit “măsurătorilor științifice” realizate prin sondaje de opinie, 61% din populația României iubește DNA. Cel mai bine situat partid politic din România adună aprox 40% din voturile celor doar aprox. 30% electori care se prezintă la alegerile democratice – deci neștiințifice. Prin urmare, DNA este mai legitimă decât oricare dintre partidele care alcătuiesc Parlamentul. Fiind “științifice” sondajele trec înaintea alegerilor, ale căror rezultate, comparate cu cele ale sondajelor, pun oricum DNA deasupra partidelor parlamentare. Bilanțul DNA a stabilit că susținerea populației măsurată de sondaje este criteriul calității și al legitimității activității sale. Legătura dintre DNA și popor s-a realizat astfel în mod direct iar nu prin intermediul instituțiilor statului democrat rezultate din alegeri.
Aceasta este teza tuturor liderilor autoritari care invocă nivelul lor de popularitate spre a-și justifica deciziile arbitrare și a trece peste instituțiile statului cu competențe constituționale, refuzându-le orice control întrucât … sunt mai puțin populare.
Un alt criteriu de evaluare al DNA este statistica propriu-zisă. Doar în ultimul an au fost demascați, înfierați prin rechizitoriu și trimiși în fața “plutoanelor de execuție judecătorești” un prim ministru, vreo zece miniștri, câteva zeci de parlamentari dar și numeroși primari, consilieri locali, funcționari publici, oameni de afaceri, ofițeri, ba chiar și magistrați care au “trădat” cauza ori s-au “uzat” excesiv în promovarea ei. Dacă ne-am întoarce puțin în trecut, bilanțul ar fi și mai impresionant. Doar numărul foștilor miniștri ai apărării și șefi ai Marelui Stat Major condamnați și încarcerați depășește ceea ce s-ar fi putut obține printr-un război convențional. Nici un inamic extern nu ar fi putut realiza asemenea performanțe.
Acuzațiile sunt subțiri iar probele cvasi-inexistente dar nimeni nu se mai încurcă în asemenea detalii. Identitatea și numărul țintelor doborâte sunt atât de impresionante încât exclud orice întrebări. De altfel, nu este posibil – nu-i așa? – ca o instituție atât de solid legitimată prin sondaje să formuleze acuzații nelegitime sau să procedeze la arestări nefondate. Cu atât mai mult cu cât s-a dovedit “științific” faptul că acuzații nu sunt populari; deci sunt nelegitimi. Cum oare ar putea o instituție legitimă să procedeze nelegitim când scoate din joc personaje nelegitime? (sic!)
În centrul concepției “științifice” a DNA nu este nici clasa nici rasa ci “gena libertății”, responsabilă de fenomenul corupției. Problema ar fi, deci, una de genetică. Românii ar poseda în mai mare măsură decât alții respectiva genă. De aceea sunt corupți de o manieră cu totul excepțională. Și tot de aceea au nevoie de un tratament excepțional aplicat de un terapeut excepțional, nimeni altul decât DNA.
În lumina unor astfel de raționamente ar trebui ca, pe lângă serviciul de ascultare a convorbirilor telefonice, DNA să creeze și un centru de cercetare și inginere genetică. Corupții ar urma să fie expertizați antropometric pentru a le fi stabilite caracteristicile fizionomice. “Experții anticorupție” ar putea, de asemenea, să le preleveze anumite părți anatomice sau ADN-ul spre a fi comparate între ele, precum și să le testeze comportamentul la temperaturi extreme, reacțiile la injectarea cu benzină etc. Pe baza celor astfel descoperite ar urma să se conceapă o procedură tot atât de “științifică” prin care exprimarea genei amintite să fie temperată până la anihilare. Astfel românii ar deveni dintr-un popor sistemic deviant unul fundamental disciplinat, apt să prospere prin supunere.
Asemenea raționamente nu sunt deloc imposibile. Nu a crezut oare Lenin că lumea va deveni perfectă dacă toți oamenii ar fi transformați în proletari prin reducerea forțată a averii lor la propria forță de muncă? Nu a crezut oare Hitler că un imperiu european va radia de fericire pentru o mie de ani dacă nearienii ar fi exterminați spre a se curăța astfel de impurități rasa superioară? Teorii similare sunt sugerate de cele întâmplate cu ocazia bilanțului DNA. Totul este ca, din teamă sau din lichelism, să nu refuzăm a vedea lucrul acesta.
Sunt unii care susțin că reducerea numărului de achitări ar trebui să fie indicatorul în funcție de care să se măsoare meritele DNA. Nu cred că acest punct de vedere este corect. Procurorii staliniști și hitleriști aveau cu rechizitoriile lor o rată de succes de 100%. Asta nu spunea nimic asupra calității muncii lor. În România de azi achitările în procesele inițiate de DNA indică doar marja de libertate reziduală a justiției. Ele nu reflectă neajunsurile muncii juridice a procurorilor în lupta cu corupția ci eventual cele din lupta pentru anihilarea statului de drept.
Într-o democrație normală, criteriile de performanță ale unei instituții precum DNA ar trebui să fie gradul de diminuare a corupției, cumulativ cu cel de reducere a condamnărilor României la CEDO.
Despre condamnările CEDO se poate constata rapid și simplu că sunt în creștere. Cât despre reducerea corupției, cel puțin în percepția, mai mult sau mai puțin exactă, a publicului, aceasta este ca și inexistentă. Tocmai respectiva percepție, în mare măsură întreținută printr-o politică de intoxicare și manipulare a cetățenilor, explică popularitatea DNA. Dacă oamenii ar crede că a scăzut corupția, ei nu ar mai crede că DNA este la fel de necesară. De aceea DNA însăși este interesată să mențină ideea paradoxală că în ciuda excepționalelor ei performanțe, nivelul de pericol al corupției rămâne neschimbat. Telejustiția barbară practicată de DNA are un dublu scop: acela de a genera teroare în masă și acela de a justifica regimul de teroare în ochii masei. Găsim aici reluarea teoriei troțkiste a „revoluției permanente” sau a celei staliniste potrivit căreia pe măsură ce proletariatul obține noi victorii în lupta de clasă aceasta se ascute, fapt care justifică perpetuarea și înăsprirea dictaturii.
Dincolo de percepții rămâne problema realității. Corupția este o boală reală. O constatăm prin simptomele ei. Acestea sunt în principal: polarizarea averilor, blocarea administrației, sărăcirea statului, dispariția clasei mijlocii, falimentarea întreprinderilor mici și mijlocii, dispariția capitalului național și fuga din țară a profiturilor (în special cele obținute de investitorii străini), dereglarea echilibrului dintre creșterea economică și efectele sociale ale acesteia (vorbim de creșterea economică nesustenabilă social), slăbirea capacității de apărare a națiunii în fața agresiunilor externe (săvârșite cu sau fără violență).
La toate aceste capitole situația s-a înrăutățit cu atât mai mult cu cât DNA a dominat mai mult viața statului român. Diferențele între bogați și săraci s-au mărit, liftul social urcând la etajul celor avuți tot mai puțini români și coborând în subsolul mizeriei și nedreptății sociale tot mai mulți. Administrația este în totalitate blocată, cetățeanul nemaiputând apela la nici o autoritate publică spre a-și rezolva problemele și a se apăra de abuzuri. Clasa mijlocie a dispărut, simultan cu dispariția a numeroase întreprinderi mici și mijlocii, precum și a capitalului românesc. Cea mai mare parte a avuției naționale pleacă în străinătate ca profit repatriat de firmele străine care domină economia românească iar ceea ce rămâne este cu totul insuficient spre a îmbunătăți protecția socială și serviciile de interes public. În atari condiții insecuritatea internă se transformă în insecuritate externă, tot mai mulți membri ai elitelor românești preferând fie să emigreze fie să trădeze, punându-se în slujba unor interese străine (din est și din vest).
Iată simptomele corupției care s-au agravat și astfel probează că „industria anticorupției”, în centrul căreia se află DNA, lucrează în sensul invers al declarațiilor sale de intenții. Ca întotdeauna în istorie, sistemele nedemocratice accentuează corupția în loc să o eradicheze. Într-adevăr, corupția omoară. În cazul României de azi, corupția rezultată din fascizarea țării omoară nu doar indivizi ci o întreagă națiune.
Alunecarea statului român pe panta unui autoritarism de tip fascist este una dintre cele mai grave forme ale corupției de la noi. Cu ani în urmă gândeam că progresul democratic al țării este garantat de democrațiile occidentale, creatoare ale conceptului de “securitate democratică”. Constatăm cu groază că în prezent acestea susțin public, moral și material, pe purtătorii mentalităților și practicilor dictatoriale din România. Îi asistă, îi îndrumă, îi finanțează, îi întăresc prin defăimarea și izolarea instituțiilor democratice (în primul rând Parlamentul). Faptul este admis de către chiar cei care îl perpetuează. Gesturile lor publice sunt inechivoce.
De ce se întâmplă așa? Ca și la finele perioadei interbelice, Occidentul, sătul nu atât de slăbiciunile democrației române cât de rezistența națională dezvoltată de aceasta împotriva intereselor lui tactice, a preferat venirea regimurilor dictatoriale la conducerea României (prima, în ordin cronologic, fiind dictatura regală). Când vrei să domini o țară este mai ușor să discuți cu un dictator decât cu un parlament, cu un regim personal decât cu unul democratic. Rezultatul acestei experiențe a fost însă un dezastru strategic care a lovit deopotrivă națiunea română și Europa. În ceas de restriște nimeni nu a mai găsit o Românie liberă, coezivă și puternică pe care să se bazeze.
Atunci ca și acum ascensiunea răului a fost posibilă din cauza tăcerii celor buni. Urmașii celor care au tăcut atunci tac și azi, probabil sperând că furtuna va trece peste ei fără să îi atingă. Nu a fost așa și nu va fi așa.
Uraganul – care și-a arătat fața cu prilejul bilanțului DNA – își trage energiile devastatoare din lipsa de energie a celor care văd răul dar refuză să i se opună. De acum nu mai putem spune că nu știm. Nu ne mai putem scuza zicând că forțele răului și-au mascat intențiile. Programul acestora a fost prezentat public cu emfază și panaș. Este rândul nostru, al celorlalți, al României profunde – juste dar tăcute – să arătăm cine suntem, ce vrem și pentru ce luptăm. Aceasta prin orice mijloace avem la dispoziție. Inclusiv prin ocuparea străzii.
Chiar de ar fi să pierim în bătălie, mai bine înfrânți cu glorie încercând, decât înfrânți cu rușinea de a fi tăcut. De vină pentru triumful răului în lume nu sunt cei răi ci cei buni care nu s-au opus răului. Doamne ferește ca atunci când România tăcută va dori să protesteze, să nu mai fie nimeni dintre cei buni care să o mai poată auzi!
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin