Într-adevăr, reprezentarea personalităţii noastre este dependentă de oamenii pe care îi frecventăm. Tocmai de aceea, trebuie să vorbim cu ei pe rând, nu aşa cum facem pe Facebook, comunicând, în acelaşi timp, cu foşti colegi de şcoală sau de serviciu, cu rude sau prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi din medii atât de diferite. Fiecare ştie sau află ceva despre noi, niciodată tot, având totuşi dreptul la o reprezentare, oricât de săracă. Or, a transmite tuturor în acelaşi timp acelaşi mesaj înseamnă a genera disonanţe cognitive în mintea tuturor, a încerca să anulezi atât timpul (cu unii nu te-ai văzut de ani şi ani), cât şi diferenţele sociale şi culturale. Ceea ce, s-o recunoaştem, este o utopie cam ciudată. Iată de ce personajul care vorbeşte pe facebook nu poate fi niciodată mai mult decât un personaj utopic, cel real fiind obligat să respecte, în continuare, reprezentările celorlalţi despre sine.
Totul e propagandă. Cărţile de PR – dar mai ales cele americane – îşi fac un titlu de probitate ştiinţifică din a distinge între diverşi termeni cu înţelesuri asemănătoare: propagandă, manipulare, influenţare socială, comunicare publică (termenul cel mai ipocrit dintre toate) etc. În fapt, aceste distincţii îşi au originea în nevoia etică a celor care lucrează în branşă (teoreticieni sau practicieni) de-a se delimita deopotrivă de propaganda regimurilor totalitare şi de PR-ul negru din ţările democrate. Propaganda este însă propagandă, indiferent de regimul politic sau economic. Bernays, care îşi numea activitatea cu acest nume, în ciuda sensului său peiorativ, avea perfectă dreptate să facă astfel: de ce să te ascunzi în spatele termenilor? PR negru? Problema este prost pusă. PR-ul şi propaganda sunt nume diferite pentru aceeaşi activitate de construcţie a discursului social dominant. Ea poate fi şi bună, şi rea, poate fi şi albă, şi neagră chiar în acelaşi timp, căci este bine ca într-o societate să existe o ordine comună tuturor, dar este rău că această ordine vrea să se autoreproducă la nesfârşit (moment în care devine totalitară).
Din fericire, voinţa de eternizare a discursurilor este totdeauna împiedicată de către propagandiştii din opoziţie, care la rândul lor vor să impună, la scara societăţii, propria ordine discursivă. Trecând pe stradă. Ar fi interesant dacă, în locul spoturilor publicitare de pe imensele ecrane ale Magazinului Cocor, am vedea imagini cu Iisus Christos şi Fecioara Maria. Dintr-o dată, aceste medii ale publicităţii capitaliste şi-ar schimba semnificaţia. Dumnezeu alcătuit din lumini electrice: n-ar arăta rău deloc şi, în plus, ne-ar putea aduce aminte de lucrurile de care, măcar câteodată, avem cu adevărat nevoie. La Iaşi, nu te mai invită nimeni în Copou sau la Trei Ierarhi sau la Teiul lui Eminescu sau la Grădina Botanică. Toţi te invită la mall (e o mândrie aproape personală pentru un ieşean să şi-l arate). Palatul Culturii, care este emblema oraşului, a devenit o anexă a mall-ului. Aveam 25 de ani. Eram angajat de numai câteva zile ca jurnalist de presă scrisă (practic, primul meu job). M-am întors, seara, acasă de la o şedinţă a Parlamentului şi, deschizând televizorul, am văzut imagini de la evenimentul la care tocmai participasem. M-am zărit, într-un cadru, chiar şi pe mine. Am fost şocat de diferenţa dintre experienţa directă şi cea mediată prin televiziune; apoi, de diferenţa dintre felul în care montasem eu evenimentul şi felul în care o făcuse redactorul de televiziune. Am fost şocat să revăd, exprimate dintr-o perspectivă străină, lucruri pe care le văzusem eu însumi ceva mai devreme şi despre care credeam, instinctiv, că-mi aparţin doar mie. Pe mine, abia dacă m-am recunoscut. Mi-aduc bine aminte: atunci a fost momentul în care gândirea mea s-a cotidianizat brusc şi, în acelaşi timp, s-a depersonalizat. Am vrut imediat să înţeleg sistemul mediatic. Una din cărţile revelatoare din acea perioadă a fost Despre televiziune, de P. Bourdieu.
Cărţile, aceste medii mai vechi şi familiare, m-au ajutat să mă obişnuiesc cu recalcitranţa ziarului şi mai ales a televiziunii, să depăşesc, altfel spus, şocul. Am fost la Librăria Humanitas cu gândul să-l iau pe ultimul Liiceanu (şi să scriu ceva despre el), dar am ieşit cu un Palahniuk. Am încercat să citesc astăzi ceva din el, dar m-a cam dezamăgit (genul De veghe în lanul de secară apocaliptic, iar eu urăsc autorii ăştia adolescentini şi puri). Ceea ce nu m-a făcut să-l regret pe Liiceanu, ci pe Erofeev, pe care îl începusem deja şi care mă încântase, numai că îl abandonasem pentru moment pentru că mă deprima prea tare. Erofeev e un alcoolic în genul lui Bukowski, un Bukowski rus, genul de autori cărora eu, nu ştiu de ce, le cad de fiecare dată în plasă. Mi-a plăcut asta din Palahniuk: ”Dacă poţi să te uiţi mult la televizor, atunci moartea o să fie o treabă uşoară. De fapt, uitatul la televizor şi navigatul pe net sunt un antrenament excelent pentru a fi mort.” (din Blestemaţi) Dintr-un interviu cu Beigbeder, despre relatia schizo dintre profesia de publicitar şi activitatea de scriitor:
“– Combien gagniez-vous chez Young et Rubicam?
– 45.000 francs par mois. A quoi il convient d’ajouter les beaux voyages, les jolies filles et ce rapport étrange au temps qui fait dire que, dans la pub, on n’a pas d’horaires, on n’a que des délais. Mais plus les années passaient, moins je supportais de faire ce métier. Ecrivant par ailleurs des livres et des articles, je me sentais de plus en plus schizophrène.”
Autor: Arthur Suciu
Sursa: Adevarul.ro