“Românii sunt cei mai buni clienti, nu întârzie cu ratele”, spuneau în 2007 ani bancherii veniti din Vest la munca de jos. Se fereau să spună că românii semnează aproape orice, dar lucrurile erau clare. Iar asa ceva nu citiseră în niciun manual de economie: cum să ai si risc mic si profit mare în acelasi timp.
Aventura creditării a început abrupt în România, într-un concurs de împrejurări care – probabilistic – apare cam la o mie de ani. Economia mondială exploda alimentată de creditul ieftin, tara tocmai scăpase de inflatia cu două cifre, iar cota unică aducea în legitimitate câstiguri din ce în ce mai mari. Pe scurt, a plouat cu bani.
Iar pentru orice bancă dezabuzată de dobânzile mici din Vest, de 2% sau pe-acolo, o piată emergentă însemna mai mult decât profituri mari – însemna o nouă viată. În România poti să ceri 8%, să adaugi încă două-trei puncte cu litere mici-mici si să iei în cinci ani de mandat bonusuri cât nu luai la tine în tară într-o viată. Asta, la vârf.
La bază, banii erau prea multi, fabrica de mici bancheri nu mai făcea fată cererii.
Regula #1 – fă sucursale unde si câte poti.
Regula #2 – dă credit cui si cât cere.
Regula #3 – după o vreme, schimbă numele, structura si costurile “produsului”, pentru ca să poti să-l scumpesti pentru clientii vechi si să le ieftinesti pe cele pentru clientii noi.
Minunea-minunilor, cu un comision de acordare de 3% pe care banca îl oprea din sumă, banii intrau în bilantul de profit si în bugetul de bonusuri încă înainte ca un client să apuce să plătească prima rată. Una ca asta desfiinta nu doar manualele de economie si pe cele de fizică. Levitatia părea următorul pas în inovatia bancară.
Tăietură la montaj, scris pătrătos si sacadat, de SF distopic: 3_a_n_i_m_a_i_t_â_r_z_i_u:
12.000 de clienti ai băncilor s-au adunat pe internet, grupuri-grupuri, si cer aplicarea corectă a ordonantei-50-care-elimină-comisioane-tembele-c-asa-zice-UE sau pretind să le scadă ratele. Sau urlă să fie spânzurati bancherii. Ori n-au fost niciodată “cei mai buni clienti” ori ceva s-a întâmplat între timp.
Primul lucru care “s-a întâmplat” este cresterea de salarii care n-a mai avut loc. 20-30% la fiecare câteva luni devenise la un moment dat ceva banal. Cumsă nu iei credit, când stii că astfel furi startul în fata celor care nu merg la bancă până nu se văd cu banii în mână? Al doilea lucru a fost deprecierea leului, care a făcut ca ratele să crească cu alte 10-20%. Apoi, în loc să crească, salariile au scăzut. Adăugati faptul că valoarea imobilului cumpărat a scăzut sub valoarea creditului si aveti imaginea completă. Omul e pe minus.
Iar banca, bancă! Are si ea probleme, dar vrea să le acopere din buzunarul tău. Ce faci când venitul disponibil îsi scade la jumătate sau chiar la zero? Plătesti, sau strigi să fie spânzurat cineva?
Putine bănci au făcut distinctia dintre venitul total si venitul disponibil. Venitul disponibil este ce rămâne după ce din venitul total scazi cheltuielile absolut obligatorii: măcar mâncarea si căldura peste iarnă. Si mai putini clienti au făcut această distinctie. Mai ales că venitul disponibil părea să crească la nesfârsit.
Dar, surpriză-surpriză, întotdeauna ai avut de ales.
Pentru cei prea prudenti sau destul de bine-educati financiar, banca avea (si va avea) întotdeauna un contract de rezervă. Unul în care costurile sunt clare iar conditiile sunt ferme: cei care au avut inspirasia să semneze astfel de contracte plătesc acum dobânzi mai mici decât ar fi sperat: 5% sau mai putin. Evident, făcând media ponderată cu cei care plătesc peste 10%, banca tot iese bine si îsi permite să plătească (1) bonusuri, (2) dividende mari către actionari si (3) dobânzi mari depunătorilor. Anul trecut, când criza deja nu mai era un secret nici măcar în România, sistemul bancar iesea pe profit net. Asta înseamnă că băncile pe profit trimiteau acasă mai mult decât aduceau băncile pe pierdere. Anul acesta, lucrurile probabil se vor sfârsi pe dos, iar sistemul bancar va avea pierdere netă.
Însă profitul si pierderile au o logică a lor. Strict din activitatea de creditare, cam toate băncile pierd bani. Pentru că, desi dobânzile sunt mari, creditele neperformante sunt si mai mari. Dacă o bancă reuseste totusi să obtină profit nu e atât din comisioanele pe care le umflă acum în contractele clientilor cât din marja de dobândă pe care o obtine luând bani de la BNR si dându-i mai departe statului. De exemplu, când BNR anuntă că dobânda de politică monetară este de 6,25% iar Ministerul Finantelor spune că nu găseste să se împrumute decât cu 8%, înseamnă că diferenta este profitul intermediarului.
Dar nu pe toate. Clientii “buni” din contractele de creditare, cei care au fost cândva de acord să plătească orice comision considera banca de cuviintă, sunt si ei sursă de confort financiar pentru bănci: ÎNCĂ un miliard de euro pe an. Cel putin asa au stat lucrurile până a venit “nefericita” ordonantă 50 care – jumătate cu bună-credintă, jumătate cu exces-de-zel – si-a propus să mute toti banii ăstia din buzunarele bancherului în buzunarele datornicului.
Nu se putea moment mai prost. Dar, vorba dictonului, Fiat iustitia, pereat mundus.
Si cursul valutar si nivelul dobânzilor si finantarea bugetului depind de bunăvointa cointeresată a băncilor. Pe lângă aceste lucruri, un eventual câstig de câteva zeci de euro pe lună pentru fiecare client păleste. Însă asta nu contează acum, pentru că băncile nu se gândesc încă la optiunea nucleară ci doar la războiul de gherilă: Cum să-si păcălescă clientii să semneze încă o dată că renuntă la drepturi? Unde să facă lobby pentru ca legea să fie abrogată?
E un joc în care – în acest moment – e imposibil să nu piardă măcar una din părti dar nu este exclus să piardă ambele. Sau chiar să existe pagube colaterale. O pierdere masivă impusă administrativ, nu sună bine pentru viitor.
Nici România, nici vreun român nu se va mai putea împrumuta ieftin în următoarele decenii. Nu că s-au împrumutat ieftin până acum, dar cine stie câte ceva despre sistemele de creditare occidentale întelege: întâi trebuie să demonstrezi bonitate, abia mai târziu ai parte de dobânzi mici. Însă ce bonitate să mai demonstreze unul înglodat în datorii pentru tot restul vietii? Pentru el e mai important acum să scape de consecintele propriei neglijente.
Dar cum să faci asta când banca îsi propune comisioane noi?
Semnarea actelor aditionale, care trebuia terminată în septembrie dar în unele cazuri s-a prelungit cu o lună – este un ultim număr de iluzionism încercat de băncile care mizează pe lipsa de cultură juridică a clientilor.
Realitatea este că legea obligă banca la eliminarea unor comisioane fără a mai fi nevoie de semnătura clientului pentru asta.
Iluzia este că băncile trimit către clienti o PROPUNERE de act aditional prin care clientul se obligă să plătească alte comisioane, mai mari, care să le înlocuiască pe cele vechi. Dacă clientul semnează, actul devine vointa părtilor.
Trucul este că, dacă clientul nu semnează, banca aruncă propunerea la cos si scoate din mânecă un contract conform cu legea. Pentru client, singura strategie câstigătoare este să nu semneze deloc, pentru că de fapt diversiunea, “aprobarea tacită” nu poate functiona decât în favoarea lui. Asa supune legea.
Totusi, nicio faptă rea nu rămâne nerăsplătită. Arestati-l pe EURIBOR!
Vestea bună este că bancherii au venit aici să facă afaceri pe termen lung. Asta înseamnă că nu vor pleca nici la prima bătaie de vânt, nici la prima pierdere de 900 de milioane de euro, plus-minus.
Vestea proastă este că pe termen lung vom ajunge – vă surprinde!? – tot la mâna bancherilor. Iată forta unui eufemism: “Acum dobânzile sunt mici iar riscul de sară este mare. În viitor, dobânzile vor creste, dar legea nu ne va obliga să scădem marjele proprii odată cu riscul de tară”. Asta a spus un bancher din primii cinci si asta e traducerea din banchereza germană pentru expresia financiară românească “las’că ne mai întâlnim noi”.
Pentru clientii care înteleg ceva mai bine ce se întâmplă asta-i principala îngrijorare: că dobânzile mari ancorate de un EURIBOR mic vor deveni enorme când EURIBOR va creste. EURIBOR e dobânda la care se împrumută băncile mari între ele si acum, pe criză, e sub 1%. Când economia îsi va reveni, ea ar putea ajunge la 5%, iar un client care are în contract o dobândă de EURIBOR+6 va vedea cum îi creste dobânda de la 7% la 11%. La asa crestere de dobândă, rata lunară poate creste chiar si cu 30-40%.
Dar pentru asta nu mai e deja nicio solutie, în afară de ipotetica refinantare – posibilă doar în caz că banca va fi de acord – de exemplu – să accepte ipotecă pe un bun care nu mai valorează nici jumătate din cât părea că face la început.
Deja, legea a fortat la maximum tot ce era de fortat – uneori, să recunoastem, la limita ambiguuităti si a principiilor de drept – iar de-acum nu mai poate să intervină. Inevitabil, banca si clientul trebuie să se privească iar fată în fată. La început îsi vor pasa vina reciproc, însă până la urmă trebuie să se înteleagă.
Toată lumea-i vinovată, nimeni nu-i vinovat.
Să arătăm pe cineva cu degetul acum e târziu si degeaba. Clientii semnau orice, iar cine nu semna orice pierdea oportunităti. Bancherii au dat credite usor, iar cine nu dădea usor iesea de pe piată. Tot ei au acceptat evaluări fanteziste după ce au acceptat – ca niste profesionisti ce erau – că un pret poate creste la nesfârsit. Statul nu se băga, dar si când se băga îi supăra pe clienti, care au semnat orice si tot asa. Ce contează este cum vor cădea lucrurile. Variantele sunt două:
Varianta #1. Lucrurile cad prost: câstigă clientii.
Băncile înghit pierderea si încearcă să-si recupereze banii cu orice pret. Fiecare client prezent si viitor va fi tratat ca un potential adversar în instantă, al cărui cont trebuie golit cât mai rapid si cât mai discret dar care trebuie trimis la plimbare deîndată ce începe să reprezinte un pericol. Relatia bancher-client este distrusă pentru câteva decenii de-acum încolo.
Varianta#2. Lucrurile cad prost: câstigă băncile.
Singura posibilitate de-a câstiga este prin lobby de cel mai jos nivel, adică – fără exagerare – spagă si santaj, indiferent că influenta este exercitată prin intermediul Parlamentului, al Presedintiei sau chiar al FMI.
Însă bancherii merg pe gheată subtire, pentru că o astfel de schimbare ar fi percepută de clienti ca furt al unui drept câstigat si ar anatemiza definitiv băncile. Fără încrederea clientilor, proiectiile de profit ale băncilor fac exact cât o ceapă degerată.
Bine, bine, dar solutii există?
Din partea băncilor există o singură solutie: să-si muste buzele până la sânge si să accepte. Riscurile au fost mai mari decât se asteptau iar acum costurile trebuie plătite. Orice altă situatie, chiar dacă aduce câstiguri pe termen scurt, este perdantă pe temen lung.
Pentru clienti, afacerea nu costă nimic dar este mult mai “obositoare”. A fost, probabil, singura dată când statul a putut interveni în favoarea lor. Fantezia juristilor e infinită în timp ce pârghiile legii sunt limitate. De-acum este treaba clientului să-si facă educatia financiară sau măcar să citească de la cap la coadă contractele, ofertele si pe cei care le fac.
Iată ce trebuie să stii:
1. Nimic nu e mai important ca reputatia. Dacă o bancă si-a tratat bine clientii sunt sanse mari că o va face în continuare. Dacă si i-a tratat prost, nu merită sansa să-ti repare reputatia cu tine. Uneori o astfel de bancă pare să aibă costuri mai mari, dar pe termen lung ele vor fi cu sigurantă mai mici.
2. Viteza costă. Unele bănci câstigă clienti pentru că aprobă dosarele incredibil de repede. Dacă cer de la început un pret mare, riscul e asumat cinstit. Însă dacă dobânzile par mici, aproape sigur banca va încerca să-si recupereze paguba mai târziu.
3. Un contract complicat este făcut pentru a functiona în favoarea celui care l-a scris, chiar dacă la prima vedere pare neutru. Cu cât mai simplu, cu atât mai ieftin.
4. Cu cât diferenta dintre dobânda afitată si DAE este mai mare, cu atât va creste mai mult.
5. Dacă o bancă umblă cu “scrisul mic” încă de pe panourile de publicitate, sunt mari sanse ca în contract să treacă deja la “scrisul invizibil”
sursa: voxpublica.realitatea.net