In Romania asistam cu totii la un blocaj economic generalizat. Cercul vicios incepe cu armata de salariati ai statului – supradimensionata dpdv al necesitatilor si al utilitatii -, continua cu ambitia prosteasca a politicului de a-si mentine angajatii cu orice pret, fapt care duce la insolventa si falimentul sectorului privat, si se termina cu sporirea numarului se oameni care trebuie sa fie platiti de stat (somerii si asistatii social) care genereaza noi deficite in buget.
Voi exemplifica rationamentul pe un caz concret (de buna credinta) trait de multi români, ca o radiografie a inceperii si desfasurarii crizei.
X-ulescu este proprietar al unei mici afaceri private de productie, cu cateva zeci de angajati. A incercat pe cat posibil sa nu isi expandeze afacerea dupa marimea cererii existente in sezoanele de varf, ci a crescut intr-un ritm moderat. Politica firmei: stocul de produse finite nu exista (tot ce se produce se vinde), impozitele si taxele platite la timp, furnizorii de asemenea, echipamente si utilaje destul de bune si forta de munca calificata. In decursul timpului, X-ulescu a paltit statului sume importante de bani sub forma de impozite si taxe, a platit salariile angajatilor si a obtinut un profit pe care l-a investit in afacere. Urmarea: salariatii si-au facut credite (aveau o baza – salariul), statul isi primea portia consistenta fara sa faca nimic in schimb si toata lumea era fericita.
Ciclul de productie dura cateva zile, apoi mai treceau cateva zile sau chiar saptamani pana marfa ajungea pe raft. Materia prima se platea la 60-90 zile, iar banii proveniti din vanzarea efectiva a produselor finite se incasau intr-un termen mai scurt. Practic, astazi se platea materia prima achizitionata in urma cu 2-3 luni (care era deja consumata), impozitele si taxele de luna trecuta. Tot astazi se incasau banii proveniti din vanzarile de acum 1-2 luni.
Sa presupunem ca tot astazi a inceput si criza. Vanzarile au inceput sa scada treptat, la fel si incasarile de la clienti.
Peste putin timp (sa zicem 1-2 luni), firma are de platit facturile furnizorilor de acum 3 luni, perioada in care a produs la capacitate maxima, si are de incasat banii pe marfa vanduta si ajunsa la scadenta. Din varii motive (legate in special de noile conditii ale pietei), firma lui X-ulescu nu-si mai primeste toti banii, o parte din creante devenind incerte. Acum, X-ulescu isi prioritizeaza platile, dirijandu-le in special catre furnizorii esentiali si salarii. Este faza in care platile neproductive – de ex. catre fisc – incep sa inregistreze restante.
Dar piata nu da nici un semn de redresare, ci isi continua trendul. Ne aflam deja in faza a doua, in care incep negocierile cu furnizorii si clientii pentru marirea termenelor de plata/ incasare, si pana la urma se ajunge la o solutie de compromis; blocajul financiar il resmit toate firmele, ceea ce mai inmoaie din pretentii la negocieri. Numai ca statul, desi total neproductiv, se incapataneaza si nu face nimic altceva decat sa calculeze niste penalitati aberante fata de realitatea economica, pe langa care mai creste si pretentiile prin marirea fiscalitatii.
Rezultatul? Cronicizarea blocajului financiar. In aceasta faza (a treia) multe litigii ajung la instanta comerciala pentru a-si clarifica situatiile de incasari/ plati.
Asa cum am vazut, pana in acest moment X-ulescu nu poate fi acuzat de rea-credinta in actiunile sale. Salariatii isi primesc in continuare salariile (chiar daca sunt reduse), furnizorii isi primesc banii la termenele re-negociate si firma supravietuieste.
Dar au trecut cateva luni bune cu lichiditati reduse, si fiscul isi cere dreptul intr-un mod cat se poate de prostesc: blocheaza conturile firmei, si cu aceasta masura taie aproape orice speranta de redresare.
Este stiut faptul ca valoarea activelor ale unei societati este mai mare in ipoteza continuitatii activitatii decat valoarea de lichidare. Pot sa afirm ca in conditii de criza, aceasta valoare de lichidare tinde spre zero in cazul activelor de productie specializate.
Bilantul: cele cateva zeci de salariati isi pierd locul de munca si trec din intretinerea lui X-ulescu in intretinerea statului ca someri, statul executa silit utilajele si bunurile firmei, dar recupereaza doar o mica parte din sumele pretinse, furnizorii care urmau sa fie platiti nu-si vor mai primi banii, fapt ce le va ingreuna si lor situatia. Salariatii care aveau credite contractate trec in randul restantierilor, fapt care duce la lungirea perioadei de inghetare a creditarii prin disparitia bazei (a veniturilor din salarii). Impactul social al crizei este astfel amplificat, si impinge politicul la cresterea datoriei publice pentru a acoperi incapacitatea gestionarii banului public.
Cazul lui X-ulescu este generalizat in economia romaneasca. Ca si blocajul financiar.
Concluzia? Prostie cat cuprinde, nivel de trai scazut si o moneda mai slaba.
Daniel Cazangiu
sursa: scenariieconomic.com