Un prieten se întreabă dacă a fi conservator înseamnă a considera că Orban (al ungurilor, nu greierele etilic), Erdogan şi Trump ar fi politicieni de admirat. Eu nu îl admir pe Trump. Îl consider cea mai proastă alegere pe care o puteau face republicanii pentru cursa prezidenţială din SUA. Însă nu ascund că sper că va câştiga alegerile prezidenţiale: nu de alta, dar e singura speranţă că se va produce o schimbare în teribila (pentru restul lumii) politică externă americană.
Desigur, tocmai pentru că vorbim de Trump, sunt şanse mari ca SUA să aibă ca preşedinte pe Hillary Clinton- ceea ce pentru noi va însemna continuarea politicii de şerif autointitulat şi impertinent al lumii de către SUA. Consecinţele le vedem în Libia, Siria, Irak, Afganistan, Ucraina…. Să sperăm că România nu va intra pe o astfel de listă…..
Viktor Orban este un lider politic anticomunist, democrat, liberal ca viziune economică şi patriot.
El a pus capăt controlului altora asupra politicii maghiare şi asupra societăţii civile din Ungaria.
Orban, spre deosebire de oricare lider politic român, a ştiut să pună interesele Ungariei înaintea a orice, în faţa oricărei negocieri, a reacţionat lucid (spre deosebire de ceilalţi lideri europeni) în faţa crizei migranţilor dar şi în faţa crizei ucrainiene.
Ungaria, o ţară net dezavantajată geografic şi demografic, a deveni prin Orban, o ţară care contează şi va conta tot mai mult în Europa şi în UE.
România, o ţară bogată şi importantă ca dimensiuni şi populaţie, este doar….un aeroport al armatei SUA, căruia de multe ori nu i se mai cere, nici măcar formal, părerea în deciziile euro-atlantice.
Orban apără pe maghiarii de pretutindeni. România nu îi apără pe românii de pretutindeni. Ba chiar îi trădează, cum s-a întâmplat cu românii din Ucraina, când România- obedientă intereselor americane- a susţinut şi susţine fără rest regimul naţionalist de la Kiev.
Erdogan este omul care a trezit Turcia dintr-o iluzie ideologică. A ştiut să simtă mai bine ca orice politician sufletul turc şi să creeze acea stare de spirit care să facă Turcia una din marile puteri economice şi militare ale lumii.
Inteligent, pragmatic, iubit de turci, Erdogan este „sultanul” unei mari puteri emergente care a înţeles că poate să îşi negocieze singură viitorul, că asumându-şi identitatea proprie, poate să conteze.
Spre deosebire de Turcia, România ar fi în stare să îşi ardă şi drapelele pentru mai multă „integrare euro-atlantică”. Guvernele româneşti, indiferent de culoare, spre deosebire de cele turceşti, au considerat ca pe un soi de interes naţional distrugerea economiei româneşti şi vânzarea ei, la preţuri modice, marilor „investitori” străini.
Putin este omul care a ridicat Rusia din genunchi. După teribilii, pentru ruşi, ani 90, când au avut demnitatea călcată în picioare şi în care Rusia a trăit aceeaşi ispită ca şi România, să ne … pe ce e al nostru şi să înghiţim orice… dacă e occidental, Putin a venit cu voinţa de pune ordine în decăzutul dar imposibil de înfrânt imperiu rusesc.
A oferit ruşilor ceea ce le lipsea cu adevărat: conştiinţa că sunt cineva în istorie şi că Rusia contează.
Acum, să îmi spună şi el, cum aş putea să nu admir nişte politicieni care şi-au înviat ţările din crize identitare mult mai grave chiar, decât cea prin care trece România?
De ce să admir în schimb pe Francois Hollande, Angela Merkel, Obama, Renzi şi cei ca ei, liderii „lumii libere” atât de blocaţi în propria lor ideologie încât pun, asumat, umărul la sinuciderea istorică a propriilor lor ţări?
Autor: Bogdan Duca
Sursa: Bogdan Duca Blog