Președintele, mereu,
Zice: vreau guvernul meu;
Iară prim-ministrul vrea
Pentru el, așijderea.
Ne întrebăm, într-o doară,
Guvernul nu-i pentru țară?
Ion Bulborea (2019)
Rezultatele alegerilor europarlamentare și ale referendumului din 26 mai a.c. au însemnat, în primul rând, un vot de blam pentru Liviu Dragnea, fostul prim-ministru de facto al guvernului PSD + ALDE. Din punctul meu de vedere, a fost un vot emoțional nu pentru justiție, ci pentru Președintele Klaus Werner Iohannis. Despre factorii care au condus la înjumătățirea scorului PSD la Europarlamentare față de voturile de la alegerile generale din 2016 s-a scris în toate felurile. În cele ce urmează, voi schița câteva reflecții despre referendumul convocat de Președintele Klaus Werner Iohannis.
La referendum, cetățenii cu drept de vot au avut de răspuns cu „DA” sau „NU” la două întrebări: 1) „Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie?”; 2) Sunteţi de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare şi cu extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională?”. Peste 6 milioane au votat „DA” la ambele întrebări, care, de fapt au fost trei, cea de-a doua întrebare fiind dublă. Puteai să fii de acord cu interzicerea ordonanțelor de urgență…, dar să nu votezi nici cu „DA”, nici cu „NU” propunerea de extindere a dreptului de a ataca… Și, apoi, până unde să se extindă? Ce alte instituții sau persoane ar mai dobândi acest drept? Dar astea sunt mai puțin importante: un chițibuș al metodologiei sondajelor – vor spune, probabil, unii „formatori de opinie” – cum a declarat președintele. Așa a și fost, mai ales dacă ne gândim la votul din diaspora. Președintele Klaus Werner Iohannis, care a declarat solemn că vrea guvernul lui, a cerut plecarea guvernului PSD + ALDE. Liderii partidelor de opoziție au susținut această propunere. S-a confundat un sondaj de opinie cu votul la alegerile generale pentru Parlamentul României.
Ca psihosociolog, îmi pun întrebarea dacă toți cei care au opinat că trebuie să se interzică… și că trebuie să se extindă… au înțeles pe deplin conținutul întrebării. Cercetările sociologice din țările cu democrație consolidată au relevat că de multe ori persoanele chestionate în anchetele și sondajele de opinie, în loc de a declara „Nu știu”, răspund „DA” sau „NU”. Și opinia astfel exprimată este luată în considerare de către factorii politici, în funcție de interesele de moment.
Întrebări neînțelese, opinii ferme
Înaintea alegerilor prezidențiale din 8 noiembriue 2016 din SUA, câștigate de Donald Trump, candidatul Partidului Republican, săptămânalul The National Herald (2-8 ianuarie 2016, p. 18) comenta rezultatele unui sondaj telefonic și pe internet, dat publicității de firma Public Policy Polling la 18 decembrie 2015, în care 1057 de americani cu drept de vot au răspuns la întrebarea: „Sunteți de acord sau împotriva bombardării Agrabahului?”. În chestionar, anterior acestei întrebări, persoanele selectate în eșantionul aleatoriu, cu marja de eroare de +/-4,3%, erau testate în legătură cu atitudinea lor față de religia islamică și față de arabii din SUA. Aproape jumătate din totalul persoanelor chestionate și-au exprimat opinia în legătură cu bombardarea unui oraș fictiv. Agrabah este numele orașului din filmul muzical de animație Aladdin, produs în 1992 de studioul american Walt Disney Pictures, după basmul oriental „Aladin și lampa fermecată” din antologia de povești „O mie și una de nopți”. (Fig. 1)
Fig. 1. Afișul original al filmului „Aladdin” (1992)
Și alte cercetări foarte recente au relevat că o bună parte dintre cei care răspund la întrebările din anchetele sociologice și sondajele de opinie nu au cunoștințele necesare care să le permită să se pronunțe. Iată un exemplu: într-o cercetare experimentală cu scopul de a testa influența prejudecăților asupra răspunsului la întrebările din chestionar, pe care subiecții nu le înțeleg, John Dick a obținut de la un eșantion de 3624 de bărbați și femei cu vârsta de 18 ani și peste (marja de eroare de +/-3%) următoarele răspunsuri la întrebarea: „Ar trebui ca în școlile din America să se predea cifrele arabe ca parte a curricumului?”. (Tabelul 2)
Tabelul 3. Distribuția răspunsurilor la întrebarea „Ar trebui ca în școlile din America să se predea teoria creației a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curricumului științific?” (după Evon, 2019)Răspunsurile au fost colectate în perioada 7.05.2019-11.05.2019 și rezultate au fost făcute publice la 15 mai 2019. John Dick a declarat că rezultatele cercetării lui se datorează bigotismului, necunoașterii originii sistemului numeric cu care operăm în viața de zi cu zi și repulsiei unei părți a americanilor față de tot ce este asociat cu lumea arabă. Datele cercetării lui John Dick, desfășurată în cadrul companiei Civic Science din Pittsburgh, au fost difuzate intens pe rețelele de socializare și au stârnit numeroase reacții critice. John Dick a reacționat, arătând că rezultatul cercetării sale este susținut și de alte anchete sociologice: de pildă, într-o cercetare din 2015 s-a pus întrebarea: „Ar trebui ca în școlile din America să se predea teoria creației a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curricumului științific?” (Tabelul 3)
Și de această dată cei mai mulți subiecți din eșantion (3035 de persoane, adică 73% din eșantionul cu marja de eroare de +/-2%) și-au exprimat o opinie pro sau contra, făsă să știe că teoria creației nu a fost elaborată de preotul și fizicianul belgian George Lemaitre (1894-1966): acesta a avansat „ipoteza atomului ințial”, a explicat expansiunea universului, nu creația din nimic a lui. Astăzi, explicația pe care a dat-o este cunoscută ca „teoria Big Bang”.Notă. S-au înregistrat și 415 nonrăspunsuri, eliminate din tabel
Opinia publică: vocea „inocenților ideologic” sau vocea rațională a celor „competenți”?
De la începutul secolului trecut și până în prezent, relația dintre opinia publică și guvernare este pe agenda cercetătorilor, fie ei psihologi, sociologi, psihosociologi sau teoreticieni ai politicii. Nu s-a ajuns însă la un consens în ce privește problema de fond: opinia publică influențează puterea politică sau liderii politici influențează opinia publică? S-a spus atât că populația este inocentă în ce privește ideologia, cât și că masele au capacitatea de a raționa corect. Nu este aici locul să facem un istoric al teoriilor referitoare la relația dintre opinia publică și guvernare. Cei interesați pot citi excelentul studiu „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research” al profesorului de științe politice Michael J. Korzi, de la Towson University (Maryland, SUA). În ce mă privește, doresc numai să atrag atenția asupra câtorva studii semnificative despre valoarea relativă a sondajelor de opinie publică în raport cu actul politic.
Profesorul de psihologie și sociologie de la University of California William G. Domhoff scria în Who Rules America? (cartea a cunoscut șase ediții, între anii 1967 și 2014) că „Sondajele de opinie publică prezintă doar o idee nerafinată (a rough idea) despre ce cred oamenii în general, pentru că rezultatele sunt foarte sensibile la o mulțime de factori […]. Sondajele pot crea chiar impresia unei opinii publice asupra unor probleme care nici nu există” (Domhoff, 1967/1989, p. 172, apud Manza, Brooks, 2012, p. 91). Pe aceiași linie de gândire se înscrie și sociologul francez Pierre Bourdieu (1930-2002), care a publicat în revista Les Temps Modernes (1973, nr. 318) un articol cu titlul șocant, L’Opinion publique n’existe pas. De ce? Pentru că sondajele de opinie publică se bazează pe trei postulate implicite care ar merita să fie verificate înainte de a le accepta ca adevăruri anterior demonstrate prin cercetări concrete.
1) Orice sondaj de opinie presupune că toată lumea poate avea o opinie sau, altfel spus, că exprimarea unei opinii este la îndemâna tuturor. Cu riscul de a atinge un sentiment naiv democratic, voi contesta acest prim postulat. 2) Se presupune că toate opiniile au valoare: cred că se poate demonstra că nu este așa și că faptul de a cumula opinii care nu au deloc aceeași forță reală conduce la o distorsiune foarte profundă. 3) În simplul fapt de a pune aceeași chestiune tuturor, se găsește implicată ipoteza că există un consens asupra problemelor, altfel spus, că există un acord asupra chestiunilor care merită să fie puse. Aceste trei postulate implică, mi se pare, o întreagă serie de distorsiuni care se observă chiar și atunci când toate condițiile rigorii metodologice sunt împlinite în recoltarea și analiza datelor. ( Pierre Bourdieu, „L’Opinion publique n’existe pas”, Les Temps Modernes, 1973, 318, p. 1292.
Poate că aceia care clamează că trebuie ascultată voința poporului exprimată cu ajutorul sondajelor de opinie publică ar trebui să nu uite că preferințele maselor nu constituie o forță independentă, capabilă să producă o schimbare social, pentru că, așa cum susțin Larry J. Griffin, Joel Devine, Michael Wallace, „Opinia publică este adesea produsă și apoi manipulată de conducătorii statului, care doresc să dea o explicație rațională problemelor politice.” (Griffin et al., 1985, p. 385). De asemenea, ar fi bine să aibă în vedere că opinia publică nu rezultă din numărarea răspunsurilor „DA” și „NU” la întrebările chiar corect formulate în sondaje sau la referendumuri. Opinia publică este un proces multifațetat, creat prin interacțiunea unui număr mare de factori de natură psihologică, sociologică, politică, istorică și culturală. Ea nu este omogenă, pentru că nu există un singur public, ci mai multe publicuri, diferite ca orientare ideologică; este și vocea inocenților, și vocea competenților în funcție de problema care o generează. Fiecare individ știe cel mai bine cât de mulțumit este cu viața lui, este competent, dar mă îndoiesc de faptul că poate aprecia rațional, asemenea unui expert, în ce direcție merg lucrurile în România sau dacă ar trebui ca România să-și mute Ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim.
Bibliografie
Bulborea, Ion (2019). Față în față cu realitatea. București, Universul Academic.
Domhoff, William G. [1967] (1998). Who Rules America? (ediția a IV-a). New York, McGraw-Hill.
Evon, Dan (2019). „Did 56% of survey respondents say ‘Arabic Numerals’ shouldn’t be taught in school?”, Snopes, 15 mai 2019.
Griffin, Larry J., Devine, Joel, Wallace, Michael (1985). „One more time: militarizing the U.S. budget: reply to Jencks”, American Journal of Sociology, 91, pp. 384–391.
Korzi, Michael J. (2000). „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research”, Polity, 33, 1, pp. 49-75.
Manza, Jeff, Brooks, Clem (2012). „How sociology lost public opinion: a genealogy of a missing concept in the study of the political”, Sociological Theory, 30, 2, pp. 89–113.
NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.
Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propaganda, de Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.