Protest…
de Cristian Gabriel Groman
Am invatat din mosi-stramosi ca fiecare…
Se naste, dar si moare sub semn de ursitoare…
Dar…nu se poate…constat cu-ngrijorare…
Ca tot ce nu convine si tot ce ne mai doare…
Nu poate continua cu-aceasta-nversunare…
Vad oameni necajiti si vad lacrimi amare…
Poporul meu roman e-adus la disperare…
“Asa a fost sa fie” tipam in gura mare…
Si stiu…suntem loviti…lipsiti de aparare…
E timpul sa oprim si ura si valtoare…
Au vreun folos acestea, vreo trebuinta, oare?
Cand guvernantii nostri au ce-i mai bun sub soare…
Cat poti sa mai suporti amarnicul lor jug…
Cand ei doar te inhama ca la amarnic plug…
Cat poti sa mai suporti amarnica durere…
Cand ei iti iau si carnea…iti lasa numai piele…
Cum poti sa mai spui da, cum poti sa mai spui “poate”…
Cand ei, si numai ei, isi fac singuri dreptate…
Cum poti sa mai stai drept , cand ei te-ngenuncheaza…
Si cand te mint in fata ca binele-ti vegheaza…
De ma intrebi care-i raspunsul l-aceasta intrebare…
Te inteleg si iti raspund, nu e o provocare…
Iubirea e raspunsul, iubirea, ca o floare…
Iubirea ne-o da Domnul si El e cel mai tare…
Si El ne da raspunsul la orice intrebare…
Ma doare ce se-ntampla in tarisoara mea….
Mi-as da si ani din viata, s-o scap de greu…as vrea…
Vad tineri, pensionari si mame la un loc…
Ce-n iarna ce se-apropie, n-au lemne pentru foc…
Vad cruda realitate, cu ochii mei deschisi…
Dar,cei ce ne dicteaza, ii au mereu inchisi…