Omul si cetateanul dispar totdeauna in tiran si intoarcerea la demnitatea omeneasca, remuscarea, reinvierea morala devin atunci aproape irealizabile. Sa adaugam ca posibilitatea unei astfel de libertati (tiranice – n.n.) influenteaza, prin contagiune, societatea intreaga.
Societatea care priveste aceste lucruri cu nepasare este infectata pana in maduva oaselor.” (F.M. Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, Opere 1, Ed. pentru Literatura Universala)
“Poporul nostru nu este decat o masa nedemna, barbara, care trebuie constransa doar sa se supuna”
[…] “Poporul nu va tolera asa ceva”, i-a spus cineva, acum doi ani, pe marginea unui subiect, unui occidentalist infocat. ”Atunci poporul trebuie nimicit!” i-a raspuns occidentalistul, calm si maiestuos. Si nu era un oarecare, ci unul dintre reprezentantii intelectualitatii noastre. Anecdota este autentica. (…)
Deoarece a sosit momentul sa fim absolut sinceri, continuam sa vedem in poporul rus doar o masa inerta, care nu ne poate invata nimic care, dimpotriva, franeaza evolutia Rusiei spre progres, care trebuie recreata si transformata cu totul si, daca acest lucru este imposibil si nu poate fi realizat in mod organic, atunci cel putin, trebuie impus mecanic, adica, pur si simplu, masa trebuie silita sa ni se supuna odata pentru totdeauna, in vecii vecilor. Si pentru a realiza aceasta supunere este nevoie sa adoptam un statut civil identic celui din tarile europene, despre care tocmai acum am inceput sa discutam.
La drept vorbind, poporul nostru este sarac, mizer, cum a fost intotdeauna, si nu poate avea nici personalitate, nici o idee proprie. Intreaga istorie a poporului este o absurditate, din care, pana astazi, dumneavoastra naiba mai stie ce concluzie ati tras, numai noi am privit-o realist. E necesar ca un popor ca al nostru sa nu fi avut istorie si sa uite cu dezgust totalmente, de ceea ce a avut sub forma de istorie. E necesar ca istorie sa aiba numai clasa noastra intelectuala, pe care poporul trebuie sa o slujeasca prin munca si prin fortele sale.
Dati-ne voie, nu va enervati si nu tipati: vorbim despre faptul ca poporul trebuie sa ne asculte, nu dorim sa il inrobim, oh, sigur ca nu! Sa nu trageti, va rugam, aceasta concluzie: suntem umani, suntem europeni, ceea ce stiti foarte bine.Dimpotriva, avem intentia sa instruim poporul putin cate putin, metodic, si sa ne incununam edificiul ridicand poporul la nivelul nostru si transformandu-i nationalitatea actuala intr-una noua, care va aparea dupa culturalizarea lui.Iar cultivarea lui o vom incepe de jos, de unde am pornit si noi, adicadeterminandu-l sa isi renege si sa isi blesteme tot trecutul. De indata ce-l vom invata pe omul din popor sa scrie si sa citeasca, il vom forta sa respire aerul Europei, vom incepe prin a-l seduce cu Europa, macar cu rafinamentul modului de viata, al bunei cuviinte, costumului, bauturilor, dansurilor, intr-un cuvant, il vom sili sa se rusineze de fostele opinci si de cvasul lui, sa se jeneze de cantecele lui stravechi si, cu toate ca unele dintre ele sunt frumoase si pline de muzicalitate, il vom obliga totusi sa fredoneze vodeviluri ritmate, oricat v-ati supara pentru asta.
Pe scurt, pentru a atinge acest scop benefic, prin numeroase si variate mijloace, noi vom actiona in primul rand asupra strunelor slabe ale caracterului sau, asa cum ni s-a intamplat si noua, si atunci poporul va fi al nostru. Se va rusina de trecutul sau si il va blestema. Cine isi blestema trecutul, acela-i de acum al nostru, iata formula noastra! O vom aplica intru totul cand ne vom apuca sa ridicam poporul la nivelul nostru. Si daca poporul se va dovedi incapabil sa invete, atunci <<in laturi cu poporul>>. Caci atunci va fi evident ca poporul nostru nu este decat o masa nedemna, barbara, care trebuie constransa doar sa se supuna. De fapt, ce-ar mai fi de facut? Numai intelectualitatea si Europa detin adevarul si de aceea, cu toate ca avem o populatie de 80 de milioane (lucru cu care se pare ca va laudati), toate aceste milioane trebuie sa serveasca intai acest adevar european, intrucat altul nu exista si nu poate exista.
Iata concluzia noastra dintotdeauna, acum in toata nuditatea ei, si noi o sustinem in continuare. Doar acceptandu-va punctul de vedere, nu putem sa discutam cu dvs. despre lucruri ciudate cum ar fi, de pilda, la pravoslavie (dreapta credinta-n.n.) si pretinsa ei importanta speciala. Speram ca macar atata lucru nu pretindeti de la noi, mai ales acum cand ultimul cuvant al Europei si al stiintei europene este, in mare, ateismul iluminat si uman, iar noi nu putem sa nu calcam pe urmele Europei”. (Din: F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. III, Ed. Polirom, 2008)
Oamenii civilizati care jupoaie la propriu pieile oamenilor daca exista justificarile “nobile” si conditiile prielnice
[…] Stiti domnilor, mi-am dat seama ca-i un miraj sau, ca sa ma exprim mai bland, ca-i aproape un miraj si ca, daca aici, pe Nevski, nu se jupoaie pielea tatilor sub ochii copiilor, asta nu-i decat o simpla intamplare, datorata unor, ca sa zicem asa,”circumstantele care nu depind de public”, cat si, evident, faptului ca aici sunt sergenti de strada. (…) Imi inteleg cuvintele in sensul lor literal. Inteleg literalmente jupuirea pieilor, chiar aceea care s-a intamplat asta vara in Bulgaria si cu care le place atat de mult turcilor victoriosi sa se indeletniceasca. Si tocmai despre aceasta jupuire eu afirm ca, daca nu exista pe Nevski, e ”doar o intamplare, datorata unor circumstante care nu depind de noi” si in primul rand pentru ca deocamdata asa ceva este interzis, ca altfel, cu toata civilizatia noastra, nu ne-am da in laturi sa o facem.
Dupa parerea mea, daca este sa spunem lucrurile pana la capat, oamenii se tem pur si simplu de un obicei, de o regula luata drept litera de lege, aproape de o prejudecata; dar daca cineva dintre oamenii ”competenti” ”ar demonstra” cat de cat ca pentru cauza comuna ar fi chiat util sa jupoi uneori pielea de pe cate o spinare si ca, desi operatia este dezgustatoare, totusi ”scopul scuza mijloacele”, deci, daca cineva s-ar pronunta in acest sens intr-un stil adecvat si in circumstante propice, atunci, credeti-ma, imediat ar aparea si executori, ba dintre cei mai bucurosi. O, sa admitem ca acesta este paradoxul meu cel mai ridicol! Sunt primul care voi semna cu ambele maini sub aceasta definitie, dar, cu toate acestea, va incredintez ca lucrurile s-ar petrece exact asa. Exista civilizatie, exista si legile ei, exista chiar si o incredere in ele, insa, daca ar aparea o moda noua, o multime de oameni s-ar si schimba imediat. Evident, nu toti, dar ar ramane un grup atat de restrans incat chiar noi doi, cititorule, ne-am mira si inca nu se stie de ce parte ne-am trezi: intre cei jupuiti ori printre jupuitori? […]
Mi se va striga, desigur, in fata, ca toate acestea sunt baliverne, ca niciodata n-ar putea aparea o asemenea moda si ca macar atata lucru a realizat civilizatia. Domnilor, cata credulitate in partea dumneavoastra! Radeti? Ei bine, dar in Franta (ca sa nu aruncam o privire mai pe-aproape), in anul 1793, oare nu s-a instaurat exact aceasta moda a jupuirii pieilor, si inca sub forma celor mai sfinte idealuri ale civilizatiei, Rousseau si Voltaire! O sa-mi spuneti ca a fost vorba de cu totul altceva si ca asta s-a intamplat demult, insa va rog sa observati ca fac apel la istorie numai ca sa nu vorbesc despre prezent. Credeti-ma, totdeauna e posibila cea mai deplina aberatie si in mintile, dar si in inimile oamenilor, iar la noi, chiar in epoca pe care o traim, nu numai ca este posibila, dar e si inevitabila, judecand dupa mersul lucrurilor.
Ia sa vedeti daca multi sunt de acord atunci cand definesc binele si raul. Si asta nu in nu stiu ce ”adevaruri”, ci chiar de la prima intrebare pusa. Si cu cata rapiditate au loc la noi schimbarile si volte-face? [schimbare brusca si totala de opinie – cu precadere in politica – n.ed.] (…) Si nu numai reforma taraneasca a fost cauza, pur si simplu nu au suportat ”noile idei”:
”Daca tot ce am invatat, cica, nu sunt decat prejudecati, atunci de ce le mai urmam? Daca nu exista nimic, inseamna ca putem face totul – iata ideea!”.
Observati ca este o idee incredibil de raspandita, o impartasesc noua zecimi din adeptii noilor, cu alte cuvinte, noua din zece progresisti nu sunt capabili sa inteleaga altfel noile idei. (…) A, desigur, omenirea a acumulat de veacuri o multime de reguli de umanitate si unele dintre ele trec drept intangibile. Insa eu vreau doar sa spun ca, in pofida tuturor acestor reguli, principii, religii, civilizatii, intotdeauna se salveaza o mica parte, cea mai neinsemnata, a omenirii; ce-i drept, aceasta iese victorioasa, dar numai in cele din urma, iar la ordinea zilei, in mersul curent al istoriei, oamenii raman parca aceiasi pentru totdeauna,adica in marea lor majoritate nu au o conceptie cat de cat ferma nici despre sentimentul datoriei, nici despre sentimentul onoarei, si daca ar aparea o moda cat de cat noua, imediat ar incepe sa alerge cu totii in pielea goala, ba inca si cu placere. Exista reguli, insa oamenii nu sunt deloc pregatiti pentru ele. Mi se va spune: pai nici nu-i nevoie de pregatire, e suficient sa gasim doar aceste reguli! Asa sa fie, si oare vor rezista mult timp regulile, oricare ar fi ele, daca tinem mortis sa alergam in pielea goala?
Dupa parerea mea, un adevar ramane clar: e posibil sa gandesti si sa simti de unul singur si dintr-o data, dar sa devii om dintr-o data nu e posibil, ci trebuie sa iti faci ucenicia de om. Aici e vorba de disciplina. Tocmai aceasta disciplinare neobosita a sinelui e respinsa de unii din ganditorii nostri contemporani: ”a existat, cica, prea mult despotism, e nevoie de libertate”, iar marea majoritate nu este condusa de aceasta libertate decat la un servilism de lacheu fata de ideile straine, caci grozav ii place omului tot ce i se serveste de-a gata. Mai mult chiar: ganditorii proclama legi generale, adica reguli conform carora toti vor deveni subit fericiti, fara nicio ucenicie, imediat ce regulile vor intra in vigoare. Insa, chiar daca un asemenea ideal ar fi posibil, cu oameni neispraviti nu s-ar infaptui niciun fel de reguli, nici cele mai evidente. Disciplinarii neobosite si muncii neintrerupte asupra sinelui ar putea sa li se consacre cetateanul nostru. Cu acest travaliu generos asupra sinelui ar fi trebui sa incepem, pentru ca mai apoi sa putem face aceasta ”destelenire” a noastra, altfel n-ar mai avea rost sa rasturnam brazdele”.
Da? Insa principalul lucru pe care nu-l stim este ce e bine si ce e rau. In acest sens, ne-am pierdut orice simt. Am spulberat toate autoritatile vechi si am instaurat altele noi, insa cei mai inteligenti dintre noi nu cred in noile autoritati, iar cei mai curajosi se prefac din cetateni valeti de pica. Si asta inca nu-i tot.
Zau ca nu-i mare lucru sa se apuce de jupuit pielea de pe spinari, ba inca si proclamand ca operatia este utila pentru cauza comuna si ca, deci, este sfanta.Cum, in ce sens sa incepi munca asupra sinelui, daca nu stii ce e bine si e rau? […]“. (F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II)
Sursa: Război întru Cuvânt