Rezolvarea problemei poate să vină doar de la o măsură poate fără precedent în economiile capitaliste moderne. O măsură curajoasă care ne-ar readuce în lupta împotriva socialismului falimentar: privatizarea totală a sistemului de pensii. De la bun început trebuie spus că statul a încercat ceva paşi în acest sens prin introducerea celor trei piloni de pensie: pilonul I (pensia de stat), pilonul II (pensia obligatorie privată) şi pilonul III (pensia facultativă privată), angajându-se să transfere către pilonul II gradual mai multe procente. Pensia obligatorie privată însă este o fantasmagorie şi o construcţie ambiguă care prin obligativitatea sa are aceleaşi caracteristici ca şi pilonul I (cel care administrează pilonul II nu are mai puţin hazard moral ca şi cel care administrează banii publici). Privatizarea sistemului de pensii în nici un caz nu trebuie să se facă prin construcţii de acest gen care mai mult încurcă decât descurcă sistemul.
Primul şi cel mai important pas în privatizarea sistemului public de pensii este ca statul să decidă ca de acum înainte cel care intră pentru prima dată în câmpul muncii nu va mai fi taxat pentru pensia sa (statul nu va mai percepe acel 31,5% drept contribuţie la asigurările sociale. Acest individ va fi responsabil 100% pentru viitorul său, pentru pensia sa şi nu va mai fi obligat să iasă la pensie la vreo vârstă (cu excepţia posturilor în sistemul public unde se va menţine această limitare de vârstă la cât consideră statul că e bine pentru el). Banii cu care va rămâne în mână (cam 500 de lei la 1000 de lei salariu net din prezent) pot fi depuşi lunar la bancă (cel mai accesibil mod), pot fi investiţi într-o pensie privată 100% facultativă sau pot fi plasaţi după bunul plac al celui care munceşte. Este absolut eronat să credem că acel individ nu va fi capabil să facă ce ştie el mai bine cu banii săi (în fond un depozit la bancă ştie fiecare ce înseamnă şi ce presupune). Pentru a-l pregăti mai bine pe acest individ putem să îl educăm suplimentar cu un curs de iniţiere în economisire şi investiţii.
Pentru persoanele care deja sunt în câmpul muncii în diferite stadii de cotizare şi pentru persoanele aflate în pensie statul (adică noi) nu mai are nici o obligaţie de a plăti ceva de la momentul în care luăm decizia de privatizare. În fond sistemul public de pensii este un sistem agresiv prin care statul ne forţează (şi ne agresează) să plătim din banii noştri pensiile altora.
Totuşi, pentru că o astfel de măsură nu s-ar bucura de sprijinul multora şi ar fi considerată prea radicală pentru socialismul în care ne complacem acum (de regulă cei care au fost păcăliţi mai multă vreme de sistem şi se află în stagiile finale de cotizare vor fi cei mai supăraţi), putem decide următoarele soluţii:
[1] Să acordăm despăgubiri atât a celor care cotizează în prezent cât şi celor care au cotizat şi acum se află la pensie. Această despăgubire sau compensaţie se va acorda o singură dată şi va fi proporţională cu suma cotizată până acum la sistemul de pensii. Acordarea compensaţiei se poate face în: titluri de proprietate asupra terenurilor pe care le deţine statul (terenuri agricole şi păduri), titluri de proprietate asupra un companii şi active ale statului. Măsura va fi dublată şi de eliminarea vârstei de pensionare (care în sistemul privat oricum nu îşi are sensul iar în cazul antreprenorilor nici atât).
[2] Acordarea de compensaţii în bani pentru cei care au cotizat până acum la sistem şi menţinerea în plată a pensiilor actuale până la stingerea lor (am avea nevoie de 10 mld. Euro pe an pentru susţinerea pensiilor actuale cam pentru minim 16 ani, după aceea suma ar scădea progresiv). Compensaţiile în bani pentru cei care cotizează deja se vor calcula proporţional dar neactualizat (pentru că sistemul de pensii public nu a presupus acumulare), se va oferi pur şi simplu suma cu care am cotizat până acum.
Alternativa [2] este mult mai costisitoare decât alternativa [1] şi ar pune presiune puternică pe economia reală românească ce va fi privată o perioadă de resurse destinate corectării unei probleme care numai cu capitalismul şi economia de piaţă nu are legătură. Cea mai bună soluţie de privatizare rămâne varianta [1] în condiţiile în care nici unul dintre noi nu suntem obligaţi să mai fim solidari cu sistemul falimentar propus de stat pentru a ne “rezolva” problemele bătrâneţii (de fapt nu ar mai trebui plătit nimic în realitate).
Toţi trebuie să înţelegem că nu statul este soluţia unei vieţi liniştite şi că protecţia pe care ne-o oferă este iluzorie şi foarte costisitoare şi trebuie să avem curajul să ne rupem de această dogmă lipsită de orice logică economică. Familia şi copii pe care îi avem, investiţiile şi economisirile pe care le facem pe parcursul vieţii, cumpătarea, credite mai puţine ne vor asigura un trai decent şi lipsit de stresul pe care ni-l provoacă zi de zi acest stat asistenţial hidos. Nu trebuie să cădem pradă temerilor alimentate de socialişti cum că nu avem capacitatea de a ne administra singuri propriile resurse. Îmi este cât se poate de clar însă că o astfel de măsură este considerată halucinantă şi aberantă de socialistul înfocat şi înregimentat politic care nu va mai avea ce să administreze în numele meu şi nu va mai fi interpretat drept mâna care împarte pensionarilor “bunăstare” (de regulă când se apropie ziua votului). Evident că cei care vor ţipa ca din gură de şarpe vor fi cei care acum şi înainte lua pensiile cele mai mari fără să cotizeze nimic (parlamentarii, militarii, poliţiştii, securiştii etc. cot la cot cu sindicaliştii lor). Evident că astfel de discuţii care pornesc de la un principiu şi îl respectă până la capăt sunt repede înfierate şi eliminate din agenda politică a oricărui partid pentru că pe termen scurt nu aduc voturi şi oricum ce contează dacă bunăstarea vine peste generaţii sau peste 2-3 mandate.
sursa: cristianpaun.finantare.ro