Romanii au ales dupa revolutia de la 1989 sa-si sarbatoreasca ziua nationala in prima zi a lui decembrie. Adica ziua in care, in urma cu mai bine de noua decenii, s-a implinit visul unitatii nationale. Cit de darnice s-au vadit ursitoarele cu noi? Citi dintre noi percep aceasta zi ca pe o adevarata sarbatoare? Si de ce?
Ideea de natiune – comunitate de teritoriu, limba, viata economica si idee de destin comun – este un concept relativ nou pe scara istoriei.
Se naste practic in urma Pacii de la Westfalia, dupa ce Razboiul de 30 de Ani pune capat unui secol de conflicte religioase intre Reforma si Contrareforma si naste necesitatea unui nou echilibru de forte intre marii corifei geopolitici ai momentului.
O mie de ani de istorie transformasera Europa intr-un complicat mozaic lingvistic, cultural si economic, multi dintre traitorii din vasta ei geografie avind origini extrem de diferite. Inainte de aparitia natiunilor, aceasta era inlocuita cu o geografie spirituala mult mai cuprinzatoare, aceea a “crestinatatii”.
Columb revendica descoperirile sale in numele Majestatilor Lor Catolice, regii regatului Spaniei, dar o face oarecum in numele lumii crestine iar imperiile colonizatoare isi subliniaza mereu apartenenta la aceasta lume si tot in acest concept isi cauta legitimitatea demersului lor de cucerire si ocupatie.
Revolutia franceza de la 1789, sever atee in nucleul ei dur, cu al sau apel la “Copiii Patriei”, este poate primul mare eveniment istoric ce arunca la cos complet retorica religioasa si se restringe la aceea nationala.
In primejdie nu este o familie regala, un virtual spatiu crestin, ci Patria.
Razboaiele napoleoniene, ascensiunea Prusiei ca mare jucator de putere, intrarea in colaps a Imperiului Otoman si Primul Razboi Mondial (care consacra ulterior dreptul la autodeterminare a popoarelor, deschizind drumul sfirsitului imperiilor coloniale) solidifica termenul de natiune si il consacra definitiv ca pivot de constructie geopolitica.
Si totusi…
Circa 40 la suta din natiunile recunoscute de ONU s-au nascut dupa 1970. In ultimele sapte decenii, s-au “nascut” mai multe state decit in toata istoria anterioara a umanitatii.
Daca avem aproximativ 230 de state, avem in schimb 6000 de limbi vorbite si peste 10.000 de culturi distincte.
In Europa avem 45 de state, dar avem si 90 de limbi vorbite si 87 de grupari entice (deci aproape jumatate dintre gruparile entice nu se regasesc ca si grupari dominante in nici un stat-natiune). Asta a pus si pune serios sub semnul intrebarii definitia clasica a natiunii.
In ce masura un etnic maghiar din Romania, de exemplu, traieste ca pe o adevarata sarbatoare ziua de 1 decembrie, cind a devenit din majoritar, minoritar, sau un algerian traitor la Paris considera ca 14 iulie are vreo semnificatie politica si culturala reala pentru el si nu una cvasiabstracta.
Pentru ca recursul la unitatea etnica si lingvistica este asadar oarecum alunecos si a fost sever compromis de rabufnirile nationaliste ale extremei-drepte in prima jumatate a secolului trecut, se recurge indeobste la notiunea de “cetatean”.
Si aceasta solutie incepe sa paleasca astazi, cind presedintele Frantei, dl. Nicolas Sarkozy, propune tratamente juridice diferite pentru “noii-veniti”, iar Elvetia organizeaza un referendum care sa-i permita de asemenea tratamente diferite pentru cei sositi in Tara Cantoanelor.
Revenind la cazul Romaniei, observam ca o istorie extrem de agitata a tinut-o mai mereu cu sufletul la gura si nu i-a dat practic ragazul sa-si inchege un destin apasat trasat pe harta Europei si a lumii.
Ortodoxia a ajutat-o sa-si conserve identitatea si sa se opuna expansiunii maghiare, insa a si izolat-o de centrele de putere ale Evului mediu.
Latinitatea a facut-o sa taie ca lama de cutit lumea slava de principala reduta a acesteia, Rusia.
Dupa 1918, s-a regasit cu un picior in Balcani si cu altul in Europa centrala iar bolsevismul – cu cele cinci decenii ale sale de deturnare istorica – nu i-a dat timpul necesar pentru “chimia” inchegarii nationale profunde.
Momentele sale astrale, de real eroism si de netagaduita sinergie s-au insirat ca niste episoade relativ izolate intr-o mare de compromisuri, derapaje totalitare si macar aparenta recadere in “somnul cel de moarte” care ii exaspera pe revolutionarii de la 1848.
Mitologia fondatoare ramine volatila iar tentativa regimului lui Ceausescu de a si-o insusi nu a facut decit sa o compromita partial, transformindu-i pe voievozi in niste precursori ai “titanului” din Scornicesti si pe eroii emancipatori in stramosi ai activistilor PCR.
Aici, poate, mai mult decit in crizele economice si/sau politice cred ca ar trebui cautata macar partial deruta momentului actual si anume in absenta unei puternice constiinte a unui destin national.
Batalioanele care au trecut Carpatii in 1916, platind un pret cumplit pentru infruntarea cu cea mai teribila masinarie de razboi a momentului, aceea germana, erau insufletite de macar presimtirea unui destin istoric.
Elevii militari care au ales sa moara la Paulis, incetinind retragerea trupelor naziste, asisderea.
Cei care au invadat pietele si strazile Timisoarei in decembrie 1989, smulgind orasul din miinile lui Ceausescu, erau profund convinsi ca merita sa-ti dai viata pentru ca tara lor sa aiba o alta sansa de a renaste.
Ultimele decenii au adus Romania in NATO si in Uniunea Europeana, au consacrat – cu toate sechelele anilor de totalitarism – pluripartitismului, parlamentarismul si economia libera, insa nu au reusit, pina acum, sa renasca un proiect istoric in jurul carora instinctul national profund sa se coaguleze intr-o viziune ferma pentru viitor.
Suntem (inca) tristi de ziua NOASTRA nationala nu doar pentru ca suntem saraci, pentru ca avem rate la banca si ne temem de ziua de miine.
Ci mai ales pentru ca nu avem un drum – chiar daca anevoios – la capatul caruia sa ne regasim identitatea si demnitatea. Milioane dintre noi au ales sa-si ia lumea in cap pentru a-si contopi destinul individual cu acela al altor natiuni, mai apasat conturat, satui de rataciri si intrebari fara raspuns.
Acest sentiment de frustare este mai dizolvant decit saracia. Miza urmatorului deceniu, in care vom pasi in curind, este nasterea unui asemenea proiect, unei asemenea viziuni.
Despre noi insine si despre drumul nostru spre implinirea unui destin, fiecare in parte si toti impreuna.
autor: Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro