Presa cumpărată, media decăzută, ţară în criză

Canadienii de la Roşia Montană Gold Corporation plătesc anual pentru televiziunile de ştiri (dar nu numai), direct sau prin agenţii de publicitate, sume de la un milion la 1,5-2 milioane de euro. Anual, cu excepţia lui 2012 (an în care aşa-zisa campanie de comunicare a fost suspendată), RMGC a cumpărat tăcerea sau bunăvoinţa presei, mai ales a televiziunilor. Cine a fost ”bugetat” cu sume sub 500.000 de euro publicitate, sponsorizare sau contracte pentru organizarea de evenimente înseamnă că a fost expediat sau minimalizat în categoria ”piţigoi”. Pentru ce se plătesc şi s-au pompat aceste sume? Ele se numesc sponsorizări de emisiuni, publicitate sau cine mai ştie ce. Dar au un singur rost. Care? Să plătească tăcerea (bunăvoinţa) televiziunii sau a ziarului. Adică redacţia să nu zică nimic despre proiectul de la Roşia Montană. Sau să zică de bine, de locurile de muncă din Munţii Apuseni, de conservarea galeriilor romane (cum zice noua trompetă culturală numită Radu Boroianu), de conservarea mediului (cum zice marea producătoare de salamuri şi cârnăciori Rovana Plumb). Vărsarea unor asemenea sume în conturile televiziunilor, ziarelor şi radiourilor poate fi socotită campanie de comunicare sau intră direct în obiectul de activitate al Direcţiei Naţionale Anticorupţie? Nu cumva este vorba de o cumpărare a presei din România? După cum se poartă DNA, adică după cum nu cercetează cazurile, se pare că avem de-a face cu o complicitate până la vârful instituţiilor statului. Dacă asemenea sume enorme sunt plătite unor televiziuni sau ziare care să tacă, nu este logic să ne gândim la mărimea sumelor care sunt folosite pentru cumpărarea tăcerii sau a bunăvoinţei politicienilor? Dacă televiziunile tac pe milioane de euro în cazul Roşia Montană, politicienii tac pe nimic? Care este nivelul mitei care este pusă la bătaie pentru avizele, descărcările şi aprobările aflate în lucru? Este doar o întrebare mai mult pentru situaţia nefericită din mass-media. În editorialul de faţă ne vom ocupa cu precădere la presa din România.

Vineri, cotidianul.ro a publicat un articol despre scandalul legat de aeroportul din Tuzla. Nu demult a fost organizată o licitaţie pentru constituirea unui punct de vamă şi frontieră la Tuzla, de unde să plece muncitorii şi tehnicienii implicaţi în operaţiunile de exploatare petrolieră în perimetrele româneşti din Marea Neagră sau în afara lor. Un mahăr din judeţul Constanţa a pierdut licitaţia. Şi, ca din neant, o firmă de public relations, AMI Comunications SRL, a început demersurile de aşa-zisă comunicare. Pe baza unor contracte, unele încheiate, altele nu, firma de public relations a început să comande materiale critice în ziare, în reviste şi în programele de televiziune. Una-două, Silviu Mănăstire a început să ”latre” pe Realitatea TV în legătură cu frauda care se pregăteşte la Aeroportul Tuzla. Şi revista “Kamikaze” a sărit şi ea pe subiect, să apere ţara de corupţie. Un reprezentant al Ami Comunications a propus şi redacţiei cotidianul.ro să participe la această operaţiune de demolare a câştigătorului licitaţiei pentru Aeroportul Tuzla. Ni s-a oferit şi reţeta. Dorin Ivaşcu, acţionarul principal de la Romanian Air Service SRL, ar fi un fost spion şi un implicat în Operaţiunea Ţigareta II. Ce ar urma să se întâmple pe aeroportul din Tuzla? De bună seamă, bombe, droguri, armament etc. Ca atare, înainte de adoptarea Ordonanţei de Urgenţă privitoare la Aeroportul Tuzla, licitaţia ar trebui anulată pentru ca mahărul shogun de Constanţa să poată prelua şi controlul acestui nou punct de frontieră. Toatăcampania urma să se desfăşoare pe bani buni. N-a mers şi cotidianul.ro a denunţat oferta, în timp ce alte redacţii au acceptat-o şi au trecut la demolarea comandată a unei firme care a avut ghinionul de a se călca pe bombeuri cu societatea unui mare mahăr din Constanţa. De reţinut nu ambiţia personajului constănţean, cât slăbiciunile din mass-media. Dacă în cazul Roşia Montană, pe bani mulţi se obţin tăcerea şi susţinerea proiectului canadian, în cazul Romanian Air Service, pe aceiaşi bani, presa română participă la o operaţiune de demolare.

Săptămâna trecută am fost invitat la o emisiune de televiziune la Arad. Nu mare mi-a fost mirarea când am citit un serial de articole publicat în “Glasul Aradului” despre o licitaţie care încă n-a avut loc. Era vorba de acuze la adresa unor fapte considerate corupţie viitoare. Toatăcampania este purtată de un ziarist care semnalează cu insistenţă o operaţiune viitoare, dar care ziarist trimisese contractul de publicitate înaintea demersului său jurnalistic. Şi a fost refuzat. Zilnic, “Glasul Aradului” este folosit acum într-un demers nebun de blocare a unei licitaţii de cumpărare de tramvaie. Un jurnalist străin de orice norme profesionale s-a transformat într-un soi de judecător al viitorului, terfelind cu dezinvoltură imaginea unor oameni şi a unei companii de la care nu a vrut decât publicitate. Demersul jurnalistic din “Glasul Aradului” (un ziar în care mai este acţionar şi Codruţ Marta şi ar fi fost fondat de Sorin Blejnar şi Vasile Falcă) seamănă mai degrabă cu o operaţiune comandată şi programată de distrugere a celei mai mari fabrici de vagoane şi tramvaie din România.

Cazurile de şantaj prin presă sunt nenumărate. Am putea înşira câteva zeci, desfăşurate mai ales în ultimii ani. Criza economică a generat criza presei iar criza presei a declanşat goana disperată după bani. Cu orice chip, cu orice preţ, indiferent de mijloace. Piaţa românească de media începe să fie sufocată de presă cumpărată, transformată în instrument de luptă politică sau angajată în ciomăgeli între grupuri de interese.

Cine arbitrează în ploaia aceasta de abuzuri, excese şi conflicte? De o parte, presa a căzut în campanii şi detalii bulevardiere sau în aşa-zise pamflete nesfârşite. De cealaltă parte, autorităţile şi politicienii au trecut la operaţiuni de cumpărare, de intimidare sau chiar de decredibilizare a aceleiaşi prese de care s-au folosit când au avut nevoie. Peisajul mediatic din România pare marcat de haosul generat de absenţa oricărei reglementări. În contextul în care autoreglementarea nu funcţionează de nici un fel iar organizaţiile profesionale sunt anemice, prăfuite sau transformate în mici coterii şi afaceri, fiecare îşi inventează forme şi mijloace pentru supravieţuire.

Pierderea de credibilitate a presei din România are acum aceeaşi cauză cu prăbuşirea încrederii în politicieni. Care subiecte? Care dezbateri? Care investigaţii? Care proiecte?

O armată de şoricei de toate culorile aleargă înnebunită după bucata de caşcaval din care să-şi ronţăie fărâmele supravieţuirii!