Nu este deloc lipsit de interes să observăm că dezmembrarea statelor din spaţiul central şi sud-est european a fost o preocupare mai veche a Germaniei şi a Uniunii Sovietice. Ea s-a manifestat atât la sfârşitul perioadei interbelice, cât şi în perioada Războiului rece, în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea. În ambele aceste perioade, cele două mari puteri ale Europei – Uniunea Sovietică şi Germania – au urmărit, ca obiective majore, să destructureze alianţele de securitate construite de România, Iugoslavia şi Cehoslovacia, şi să împiedice consolidarea politică, economică şi militară a acestor ţări.
După ce la Moscova tabăra politică reprezentată de Mihail Gorbaciov a preluat controlul asupra ţării şi a schimbat modul de promovare a intereselor Uniunii Sovietice, s-au înmulţit înţelegerile dintre cele două ţări privind schimbarea configuraţiei central şi est-europene, prin încălcarea suveranităţii unor state şi chiar dezmembrarea lor. În câteva cazuri, concepţiile promovate în finalul mileniului al doilea de către Germania şi Rusia s-au apropiat mult de cele hitleristo-staliniste. Reluarea colaborării germano-sovietice pentru influenţă în Europa Centrală şi de Est, la sfîrşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, a fost catalizată de foarte bunele raporturi dintre cancelarul Helmuth Kohl şi preşedintele Mihail Gorbaciov, relaţii consolidate de tot mai marile interese economice reciproce, de negocierile pentru retragerea Armatei Roşii din Germania de Est şi de cele privind reunificarea germană.
În primăvara anului 1991, preşedintele Mihail Gorbaciov a dat Televiziunii de la Bucureşti primul şi singurul său interviu pentru România din perioada preşedinţiei sale. În deschiderea interviului, înainte de a primi întrebările, Gorbaciov a dorit să transmită felicitări poporului român şi conducerii sale pentru performanţa de a fi evitat două mari pericole, în anii 1989-1990: războiul civil şi dezmembrarea României. Până atunci şi o vreme după aceea, o parte a opiniei publice a fost neîncrezătoare în existenţa proiectelor de declanşare a unui război civil în România şi de dezmembrare a unor state din centrul şi estul Europei, inclusiv a României. Susţinătorii acestor proiecte adormeau opinia publică, etichetând suspiciunile care apăreau ca fiind de esenţă „securisto-comunistă”, speculând astfel naivitatea politică proprie societăţilor civile.
După dezmembrarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, state recunoscute de întreaga comunitate mondială, precum şi după unele dezvăluiri despre lovitura de stat din România din decembrie 1989 şi despre evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, dubiile privitoare la existenţa acestor proiecte s-au mai risipit În cadrul manifestărilor naţionaliste încurajate de guvernul de la Budapesta, la 16 iunie 1989 a fost organizat ceremonialul reînhumării lui Imre Nagy şi a altor actori ai evenimentelor care au avut loc în Ungaria în toamna anului 1956. Cu prilejul manifestărilor comemorative din 16 iunie 1989, la Budapesta s-au reunit o serie de intelectuali români şi unguri, cu scopul declarat de a formula un Apel internaţional referitor la Transilvania.
În Apel se arăta că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.
Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj.”
Prin acest document, care a rămas cunoscut sub numele de Declaraţia de la Budapesta, strategia guvernamentală maghiară de revendicare a Transilvaniei a intrat în etapa formulării unor pretenţii afişate la nivel internaţional, Ungaria nemaiavând nici un fel de reţinere faţă de eventuale acuze de amestec în treburile interne ale României.
În campanie au fost implicaţi şi etnici români. Acţiunea a fost susţinută şi de fostul rege Mihai I. Astfel, la 45 de ani după lovitura de stat de la 23 august 1944, fostul rege Mihai I era din nou implicat într-o acţiune susţinută de Moscova. Istoriografia românească nu a clarificat încă raporturile ex-regelui Mihai şi ale reginei mamă, Elena, cu serviciile sovietice de informaţii. Este cert că ele au existat, au contribuit la lovitura de stat de la 23 august 1944, la menţinerea lui Mihai pe tron timp de peste trei ani, în plină epocă de ocupaţie militară a Armatei Roşii şi de sovietizare forţată a estului Europei. Tocmai aceste raporturi sunt cele care i-au permis să se retragă din România în cele mai bune condiţii, sub protecţie şi luând cu sine o mare avere.
Mai trebuie reamintit şi că în perioada Războiului rece ex-regele Mihai nu s-a raliat în nici un fel campaniilor de combatere a exceselor antiromâneşti ale regimului de ocupaţie militară sovietică din România.
La 8 iulie 1989 a avut loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală româno-maghiară, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Miklós Németh şi Gyula Horn – a susţinut că Transilvania nu aparţine României şi a ameninţat că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.
Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – l-a iritat pe Ceauşescu punând în discuţie problema Banatului. În august 1989, agenţi ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele paramilitare din Ungaria, au raportat primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de gherilă urbană ale căror misiuni erau să acţioneze în România.
În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat de la Bucureşti (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania. Organizaţia „România Liberă” şi UMRL au fost paravanul sub care serviciul secret maghiar, AVO, a organizat formaţiuni paramilitare pe care le-a instruit în tabăra de la Bicske pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în România”. Instructorii erau îndeosebi unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Organizarea viitorilor „revoluţionari” s-a făcut pe o scară mai largă începând cu anul 1988.
Din evidenţele Securităţii rezultă că în 1989 în Ungaria se aflau aproximativ 6000 fugari din România, unguri şi români. Pentru întreţinerea fugarilor din România, Ungaria primea subvenţii de la Comitetul ONU pentru refugiaţi, dar şi de la diverse organizaţii iredentiste maghiare. În taberele de primire se făcea selecţia viitorilor luptători de gherilă urbană, care apoi erau transferaţi la Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta, spre Tatabania, într-o fostă cazarmă, unde se afla un centru de pregătire paramilitară pentru membrii organizaţiei „România Liberă”. Primul conducător a fost Marin Roşca. Când acesta a emigrat în SUA, şeful organizaţiei a devenit Manea Gheorghe, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. În tabără era adesea văzut şi Sandu Pobereznic, membru şi apoi şef al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. În demisolul cazărmii s-a instalat o tiparniţă care scotea manifestele destinate României. Erau tipărite pe hârtie românească, pentru a se crede că erau scrise în ţară. Membrii organizaţiei lipeau afişe pe trenurile care urmau să intre în România, organizau demonstraţii în Budapesta, mai ales în faţa Ambasadei Române şi trimiteau emisari în România, cu scopul de a crea filiale locale ale organizaţiei.
Începând cu luna septembrie 1989, Securitatea a sesizat că în fiecare noapte numărul celor prinşi că vor să intre ilegal în ţară este de 4-5 ori mai mare decât numărul celor care voiau să fugă din ţară. Unii reuşeau să intre, lăsând doar urme pe pământul afânat al fâşiei de frontieră, alţii fugeau după somaţiile grănicerilor fără să fie împuşcaţi, iar cei mai mulţi erau reţinuţi în tentativă. În acelaşi timp, grănicerii unguri aduceau grupuri de câte 20-40 de persoane, care erau fugite clandestin din România de mai multă vreme şi susţineau că sunt transfugi prinşi în Ungaria. În vara anului 1989, RFG finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu SUA privitoare la unificarea Germaniei. În mod firesc, unii lideri din RDG nu se împăcau cu ideea dispariţiei Germaniei socialiste şi de aceea împotriva lor au fost organizate acţiuni populare de anvergură care să îi convingă să accepte mersul evenimentelor.
1989, în gara Timişoara Nord a sosit un tren cu oameni, majoritatea bărbaţi, care, după coborârea pe peron, s-au încolonat foarte disciplinaţi şi s-au îndreptat direct către unităţile militare din Calea Lipovei. „Revoluţionarii” trimişi din Ungaria au acţionat şi în alte oraşe ale ţării, lipind afişe care îndemnau la răscoală, făcând inscripţii pe ziduri sau asfalt şi pe garduri. La Cluj, Caransebeş, Sibiu şi Satu Mare, Securitatea a stabilit cu precizie că autorii provocărilor erau dintre cei pregătiţi în taberele din Ungaria.
Aceste forţe aveau menirea să acţioneze pentru provocarea revoltei populare care să destabilizeze statul român, dar urmau a fi folosite şi în operaţiunile ulterioare, respectiv în aplicarea diverselor scenarii vizând desprinderea Transilvaniei de România. Una dintre variantele proiectului maghiar de desprindere a Transilvaniei ne este relatată într-o telegramă a Ministerului Apărării Naţionale, din 9 decembrie 1989. În telegramă se arăta că: „…simultan cu provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara noastră care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care să ceară intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea URSS, …pentru aşa-zisa împăcare a părţilor… Acest scenariu, Ungaria are în vedere să-l realizeze cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei, precum şi al altor ţări”. De altfel, aşa cum rezultă şi din Nota nr. 00420/782, din 4 noiembrie 1989, a Departamentului Securităţii Statului, în Cehoslovacia, în fruntea demonstraţiilor antistatale şi antisocialiste s-au aflat intelectuali şi studenţi de origine maghiară. Dintr-o Notă-Raport (fără număr) din noiembrie 1989 a U.M. 0610 din cadrul Departamentului Securităţii Statului, aflăm că: „În ţara vecină (Ungaria n.a.) se află în faza de reconstituire lojile francmasonice, acţiune în care este puternic angrenat istoricul literar Pomogats Béla, cunoscut pentru preocupările sale naţionalist-iredentiste cu privire la Transilvania. Se apreciază că s-ar urmări o reorientare a activităţii acestei organizaţii şi axarea ei pe probleme revizioniste…”
Dintr-o altă Notă a DSS, aflăm că: „Emigraţia maghiară din Occident şi cercurile guvernamentale de la Budapesta vehiculează cu deosebită insistenţă, făcând o largă popularitate prin mass-media, ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, urmărindu-se antrenarea etnicilor unguri din România la acţiuni pentru crearea unui stat ale unor importanţi demnitari ai României. Ei nu au fost contrazişi de vreuna dintre părţile implicate în evenimente.
Chiar şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, unul dintre cei mai discreţi pucişti din 1989, a recunoscut public, la postul B1 TV, în martie 2004, că s-a încercat dezmembrarea României din exterior, iar în 20 decembrie 2004, la Oglinda TV, a declarat că evenimentele din România au fost opera SUA şi URSS, în egală măsură.
Şi totuşi, la nivelul opiniei publice s-a pus întrebarea: de ce nu s-a pus în aplicare proiectul de dezmembrare a României şi de desprindere a Transilvaniei? Una dintre cauzele pentru care proiectul a eşuat a fost faptul că evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990 au fost folosite de Gorbaciov şi diplomaţia de la Kremlin ca argument şi monedă de schimb pentru a convinge România să încheie un tratat de asistenţă mutuală cu URSS, prin care să recunoască apartenenţa nordului Bucovinei şi sudului Basarabiei la Republica Sovietică Socialistă Ucraina, respectiv a centrului şi nordului Basarabiei la Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Preşedintele României a semnat proiectul de tratat în forma dorită de Kremlin, dar Parlamentul României a respins prin vot tratatul. Autorităţile de la Kiev şi-au atins totuşi obiectivele teritoriale în dauna României, în primăvara anului 1997, când conducerea României a acceptat să semneze Tratatul cu Ucraina, recunoscând apartenenţa unor teritorii româneşti la această ţară, ceea ce reprezintă indiscutabil o crimă istorică pe care apartenenţa temporară la o organizaţie militară nu o poate justifica.
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu