Mândria de a persista este specifică spațiului mioritic. Continuitatea o considerăm o virtute, făcând din ea un scop în sine, fără a fi preocupați de calitatea sau direcția ei. Drept urmare,tradiția este idealizată, ignorându-se faptul că vechimea nu conferă o certitudine a calității. Iar persistența în tradiții anoste poate tăia chiar aripile care să ne dea șansa supraviețuirii.
Inițiați în managementul formelor anacronice ignorăm faptul că acestea au avut întotdeauna menirea de a ucide fondul și de a arunca societatea umană într-o iluzorie siguranță.
Faptul că se constată o scădere a încrederii în cele două instituții cu valențe autoritare (armata și biserica) poate induce și ideea unui refuz al tradiționalismului, dar și etalarea unei maturități pozitive. Ceea ce pare a fi îngrijorător poate fi de fapt salvator!
Mimetismul religios are șansa de a fi spulberat! Și acesta este marele câștig al lipsei de încredere! Fiindcă în spațiul românescreligiozitatea s-a confundat prea adesea cu ritualismul, spiritualitatea cu tradiționalismul și Biserica cu Divinitatea. Formele au primat asupra fondului creând în final o specie umană care nu se mai regăsește în fondul spiritual, ci doar în formele bisericești. Boala este veche și ne-am molipsit de ea complăcându-ne în apatie etică.
Cum am putea interpreta altfel observațiile secretarului italian al domnitorului Petru Cercel care, călătorind în secolul sec. XVI-lea prin spațiul românesc, constata referitor la strămoșii noștri că „sunt foarte atenți la lucruri mărunte, cred în visuri și în prevestiri, nu se îngrijesc prea mult de conștiința lor, deoarece trăiesc prea mult după legea firii decât după religie. Și ca oameni lipsiți de știință de carte și care n-au cine să-i învețe cum să trăiască creștinește, ei nu socot drept păcat multe lucruri grave sau se prefac și consideră că nu le știu. În schimb sunt foarte grijulii cu posturile mari și mici, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post, chiar dacă ar fi siliți acest lucru și de foame, și de boli necruțătoare”. (Franco Sivori, Memorial de călătorie, 1588).
Este o certitudine faptul că foarte mulţi români își exprimă în mod mecanic religiozitatea. Moralitatea nefiind niciodată „specialitatea casei”. Discrepanța între valorile declarate și cele practicate sunt mai mult decât evidente. Însă, pe cine mai îngrijorează? Pentru majoritatea populației înfiorător ar fi doar pierderea simțului tradițional și nu constatarea eșecului unei paradigme în care și-a exprimat până acum „talentul” de homo religiosus.
Pierderea încrederii în biserică poate fi, de fapt, un vot de blam față de ceea ce a menținut în imobilism o întreagă societate și poate da șansa reformării și unei instituții care dă tot mai mult senzația unei evadări din realitate. Și, poate mai esențial de atât, vom fi convinși că principiile creștinenu se declară, ci se practică! Nu se ritualizează, ci se valorizează! Transmițându-se nu prin mimetism, ci prin schimbare de mentalitate. Cine știe, poate că o prăbușire ne-ar da ultima șansă de a ne mai menține în Europa!…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro