In Romania, interventiile Bancii Nationale a Romaniei pentru a mentine leul pe linia de plutire sunt binecunoscute, analistii fiind de parere ca, altfel, cursul ar ajunge in jur de 5 lei/euro.
La nivel international, insa, mecanismul de schimb valutar este mult mai complex, iar interventiile asupra dolarului, monedei euro sau renminbi-ului (moneda chineza) influenteaza intreaga economie globala.
Ultimul scandal major al valutelor a avut loc in 1992, cand Banca Angliei a intervenit asupra ratei de schimb a lirei sterline, la un cost extrem de ridicat, insa in favoarea lui George Soros, despre care multi analisti sunt de parere ca a generat atacul asupra monedei britanice.
De atunci, banca centrala britanica a evitat orice fel de interventie, intarind opinia generala ca bancile centrale ar trebui sa se concentreze doar asupra stabilitatii preturilor interne.
De asemena, tot de atunci a inceput sa se puna in aplicare o alta strategie, bancile centrale fiind de parere ca influentarea ratei de schimb valutar nu poate avea un efect pozitiv decat pe termen foarte scurt.
Astfel, in Occident, monedele principale au avut un curs liber, stabilit doar de piete, un sistem care, insa, nu a ajuns si in Asia.
Crizele financiare asiatice din 1997 – 1998 au convins guvernele si bancile centrale ca tarile care mentineau controlul asupra ratei de schimb reuseau sa se redreseze mai rapid decat cele cu un curs liber, insa era nevoie de rezerve valutare mai mari.
Aceasta este si explicatia faptului ca majoritatea monedelor asiatice au o rata de schimb fixa, raportata la dolar, iar rezervele valutare sunt la un nivel record. Pentru a reusi acest lucru, bancile centrale au fost nevoite sa permita si o inflatie mai ridicata, explica fostul viceguernator al bancii centrale britanice, Howard Davies, in prezent director al London School of Economics, intr-un comentariu pentru Project Syndicate.
Diferentele dintre cele doua sisteme stau la baza neintelegerilor din prezent, nivelul ratei de schimb influentand, printre altele, si competitivitatea exporturilor unei tari, un lucru esential atat pentru China, cat si pentru SUA si Germania, cei mai mari trei exportatori ai lumii.
De altfel, mai multi economisti occidentali sunt de parere ca bancile centrale nu ar trebui sa se teama de interventii asupra cursului de schimb.
De exemplu, Paul De Grauwe, de la Universitatea din Leuvem, a propus ca Banca Centrala Europeana sa intervina cand ratele de schimb nu mai reflecta realitatile economice, avand in vedere volatilitatea ratei dolar/euro din ultimul deceniu si efectele adverse pe care le-a avut asupra activitatii economice din Europa.
La randul lor, politicienii sunt la fel de ingrijorati. Presedintele francez, Nicolas Sarkozy, s-a plans de efectele volatilitatii si a cerut ca mecanismul de schimb valutar si conditiile monetare internationale sa fie prioritatea intalnirii G20, incepand din noiembrie.
Cine isi poate permite sa influenteze cursul de schimb?
Unele banci centrale au trecut deja la actiune. In martie 2009, Banca Nationala a Elvetiei a fost prima banca centrala occidentala care a incercat sa influenteze rata de schimb a francului elvetian, fiind ingrijorata de aprecierea acestuia, in special fata de euro.
Insa, in prima jumatate din 2010, Banca Nationala a Elvetiei a raportat pierderi de 14 miliarde de franci, fara sa reuseasca sa-si mentina moneda mai la un nivel mai scazut, tragand un semnal de alarma pentru alte banci centrale ce intentionau sa intervina.
Prin urmare, care va fi urmatorul pas? Dezbatarea va continua, fara indoiala, in cadrul G20. Problema de baza este faptul ca, desi bancile centrale si ministrii de Finante sunt suparati din cauza volatilitatii excesive a ratelor de schimb reale si nominale, nu inteleg exact ce provoaca acest lucru.
Astfel, scepticii raman majoritari. Desi admit faptul ca interventiile asiatice au fost un succes, atribuie acest lucru pietelor de capital, care functioneaza dupa un sistem diferit. De asemenea, ei recunosc faptul ca unele interventii sau, cel putin, trimiterea unui mesaj in piata care sa arate ca ar putea interveni in orice moment, poate fi o unealta eficienta, insa acest lucru trebuie asociat unor alte conditii.
Astfel, potrivit lui Howard Davies, o tara care intentioneaza sa intervina asupra cursului, trebuie sa demonstreze ca are o rezerva valutara “intimidanta” si dispozitia de a o folosi. De asemenea, trebuie sa existe sustinere politica pentru interventie.
Nu in ultimul rand, aceste tari trebuie sa inteleaga si sa accepte eventualele consecinte asupra conditiilor monetare interne, printre care o rata a inflatiei mai mare sau mai mica decat cea dorita, pentru o perioada lunga de timp.
Totusi, aceste conditii sunt greu de indeplinit in tarile occidentale dezvoltate. De exemplu, banca centrala elvetiana are rezerve foarte mari, dar este atat de implicata in pietele de capital internationale, incat nu are optiunea de a interveni asupra cursului, fara consecinte negative importante.
Iar alte tari, precum SUA sau Marea Britanie, pur si simplu nu isi permit sa mentina o rata de investitii ridicata pentru sustinerea propriei monede.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com